sâmbătă, 16 martie 2013

varul meu pianistul

Cand citeam carti cu intamplari din viata unui galerist credeam ca sunt scrise asa, sa faca senzatie, dar fiecare vizita in galerie e mai interesanta decat precedenta. Avantajul de-a fi situati la etaj e ca cine se hotaraste sa urce scarile, o face pentru ca vrea sa vada galeria... adica e hotarat, daca nu chiar determinat.

Acum ceva vreme, cum stateam eu si ma plictiseam faceam "ce fac de mult, iarna viscolul"... vorba codrului, intra pe usa un cuplu simpatic si trecut de prima tinerete, mai ales el. Doamna era imbracata sport-elegant, ca numai elegant n-ar fi mers la o plimbare in buricul targului la -15C, iar domnul era imbracat simplu, dar mi-a atras atentia si m-a amuzat teribil fesul lui crosetat cu urechi, de-o culoare destul de tipatoare.

Buna ziua! Ia uiteeee, zice el, asta parc-ar fi tabloul nostru de Barbeau, of, of, de ce l-om fi vandut?
Ultima parte  a replicii am auzit-o destul de des si am inceput sa raspund: "Nu-i totul pierdut". Hai draga ca nu seamana, zice doamna, adica seamana putin... si-mi face complice cu ochiul.

Ati avut un Barbeau? intreb eu curioasa. Toata lumea regreta picturile bune vandute. Si uite-asa se incinge o discutie, da' ce picturi ati mai avut si mai aveti, ce preferati din ce avem noi, ce va place mai putin??
Discutiile astea tin de obicei mai mult de 30 de minute si sunt incantatoare, mai ales ca nu se pornesc daca nu exista dorinta de schimb de pareri. Domnul mi-a dat emailul sa-i trimit niste poze, apoi am mai palavragit cate ceva si la un momant dat ma intreaba care e numele de familie al lui P.
R, ii raspund. R? ma intreaba. Exact ca strada R? Am si eu niste veri la Nicolet, un orasel la 150km de Montreal, pe care-i cheama R. Au legatura si cu strada...

Hahahah, pai cred ca ei sunt, ii zic amuzata de coincidenta. Pe tatal lui il cheama M si mai are un frate si doua surori... si ne pornim si nu ne mai oprim, isi aminteste chiar ca in copilarie a lucrat la fabrica cuiva din familie, a fost primul lui job... Doamna zambeste spre mine semnificativ... un fel de "asa e el... varsta".

Ok, zice la un moment dat domnul meu cu fes crosetat cu urechi, oprindu-se din amintiri si privindu-ma. Deci suntem veri.
Pai suntem, cum nu, mai incape indoiala? ii raspund razand cu gura pana la urechi.
Aveam sa aflu dupa, ca varul meu de la Nicolet e mare pianist...
Astept invitatie la viitorul concert.

4 comentarii :

  1. Ce mica-i lumea... probabil rudele sint legate prin fire invizibile si se regasesc mereu in cele mai neasteptate momente de plictis. Asa se poarta la oras, arta in familie! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. am trait altele si mai si(coincidente, zic)... tot la galerie. va urma.

    cat despre var, face parte din grupul de varsta al celor ce i-au cunoscut pe artistii mei in viata. au trait aceleasi framantari ale anilor '60, '70, despre care o sa afli daca vii aici... un fel de varianta francofona a miscarii Hippie. e o placere sa-i asculti... ei bine, ei iubesc arta firesc, fara pretentii savante, desi sunt intelectuali "pursange"... sau poate tocmai de aceea. :)))

    RăspundețiȘtergere
  3. Din ceea ce povestesti, pare o lume ce seamana mult cu asteptarile mele asupra realitatii dar care mi se arata tot mai inaccesibila, cu fiecare zi ce trece. Aproape ca am abandonat ideea mutarii pe un alt continent vazind ca destinul alege pe alte criterii. Momentan reconfigurez situatia (adica am ajuns la planul C) tocmai pentru ca refuz cu obstinatie sa-mi trag peste ochi o ceata groasa si confortabila. Si poate, intr-o buna zi, vom trece pragul galeriei cu un zimbet larg!

    RăspundețiȘtergere
  4. Si eu imi doresc mult pentru voi sa reusiti. Povesteste-mi intr-un email de ce crezi ca e imposibil.

    RăspundețiȘtergere