joi, 25 decembrie 2014

ce faci cand

nu ai timp si nici chef sa pleci de-acasa dupa doua felicitari si stii sigur ca nu gasesti nimic care sa te dea pe spate la o distanta acceptabila?

Cauti prin maldarul de carti postale-reproduceri pe care le cumperi de prin diverse muzee si care te scot din impas in cel mai fericit mod cu putinta, cand te astepti mai putin. Ce e mai potrivit decat o carte postala cu Miro, facuta cadou prietenei care viseaza Miro si noaptea?

Iar daca nu ai intotdeauna la indemana plicurile adecvate, hartia de ambalat cadouri pe care ai cumparato de la studentii de la arte ca sa-i incurajezi, e numai buna de confectionat cele mai irezistibile plicuri. Pentru ca e de-a dreptul haioasa si-n plus e unica.

Rezulta deci una bucata felicitare cu Warhol si Basquiat boxeri, in plicul albastru cu lupi/catei pentru nepotul care tocmai a terminat scoala, isi cauta de lucru si mai e si artist amator plus iubitor de caini/animale (nu-i asa?) si alta felicitare cu "Kiss II" al lui Lichtenstein in plicul rosu cu franzelute, covrigei si dulceturi, pentru nepoata care a parasit cuibul parintesc si tocmai ce s-a mutat cu iubitul in casa noua.  :)))

Cadourile au fost exact ce mi-ar fi placut si mie de primesc de la "babaci", niste certificare cadou, la magazinele lor preferate. Ale nepotilor.
Voi ce daruri trasnite/improvizate ati facut/primit?

Si sa nu uit,
Fie ca Craciunul sa va lumineze ce vrei voi sa aveti mai luminat!  :))))

miercuri, 24 decembrie 2014

ntscr 562


"Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara".

(Am zarit lumina, Marin Sorescu)

Va urez sa aveti niste sarbatori cum le vreti!

joi, 18 decembrie 2014

uneori asa

Se anunta o dimineata calma, fara emotii prea mari.

Cum am fost gata inainte de vreme(mai putin cu mancatul, dar am zis ca nu-i bai), am zis sa plec spre scoala cam cu o ora inainte desi drumul e de o jumatate de ora maxim. In cele cateva minute ramase imi iau ceva de mancare si-o cafea, zic. (La noi la scoala poti manca/bea in timp ce profesorul vorbeste sau tace, dupa caz). :)

De obicei las masina la metrou si iau metroul cand am scoala, dar cum am vazut ca nu era trafic si cum aveam mult timp, tzop, am intrat pe pod. Rulam noi frumos, cand pe la jumatate, hopa, ne oprim. Aud la radio ca pe podul Victoria(al meu) circulatia e intrerupta din cauza ca trece un tren perpendicular pe sosea, pe calea aia ferata pe unde trece cate un tren o data la un an. Si da, s-a hotarat sa treaca taman azi. M-am plictisit, am ascultat la radio (doamne ce tampenii se spun la radio dimineata), am facut poze, poate pun si aici una, sa vedeti ce dimineata gri...

Am plecat in cateva minute, iar la iesirea de pe pod n-am putut face la dreapta pe prima strada care sa ma duca spre tunel. Ca o fata desteapta ce sunt am avut inspiratia sa intru pe urmatoarea la dreapta in curtea postei(am zis ca poate-poate au aia vreo iesire ascunsa spre tunel, ca vedeam eu masini ale postei ce veneau dintro directie bizara uneori). Am avut dreptate, dupa un slalom printre masinile postei dintre care unele intrau si altele ieseau dupa niste reguli doar de ei stiute, am iesit fix unde trebuia. M-am felicitat pentru descoperire si-am plecat spre facultate unde bineinteles ca toate locurile de parcare din interior erau luate, iar cele din exterior blocate. M-am invartit asa vreo 15 minute si-am gasit in cele din urma un loc exact in fata usii pe care aveam nevoie sa intru. Vorba bunicii, la barza chioara ii face dumnezeu cuib. Dar nu-i pune si paie in el, ca parcarea era doar pentru doua ore, nu trei cate aveam eu nevoie.

Mno, intru in sala cu intarziere de 5 minute, fara gustare, las' ca mancam noi mai incolo. Ii spun profului ca as avea nevoie sa ies dupa 2 ore si sa revin, ca habar nu am cum sa bag bani la distanta in parcometru. Zice ca e ok. Dupa doua ore mai aveam de tratat doua subiecte din zece, deci ies in fuga si reintru dupa 2,3 minute, termin de scris, apoi imi aduc aminte ca n-am luat plic sa-mi trimita lucrarea si examenul prin posta, acasa. Fug sa iau plic. Revin cu plicul, ii spun merci si la revedere. Fug cu ultimele carti la biblioteca.

Imi iau o cafea si-o muffin in drum. Cer "santé" (vorba vine, e doar mai putin dulce) si plec. Mananc la stop si-mi dau seama ca-mi dadusera una dulce rau. E buna si chiar de n-ar fi, la cat mi-e de foame...
Ajung la galerie unde aveam intalnire cu Gianni. Cum mai aveam cateva minute, fug sa-mi iau un sandwich si cateva fructe. Ma intorc de la magazin si Gianni intra pe usa exact in momentul in care imi dadeam paltonul jos. N-am timp sa mananc sandwich-ul, las ca-l mananc dupa ce pleaca el.

O ora mai tarziu ii spun bye lui Gianni, cu gandul la sandwich(intre timp apucasem sa beau cafeaua). In timp ce ne luam la revedere, intra pe usa Lise cu d-nul profesor cu care aveam intalnire la 14h30 si care sunt mai punctuali ca niciodata. Stiu ca am avut examen, nu vor sa ma lase sa astept.
Imi povestesc cum a fost la Art Basel Miami Beach. Pleaca pe la 15h30.

Imi iau lucrurile si ma car. Mananc sandwich-ul acasa, zic. Ajung la primul stop lung. Un nene vine la geam sa cerseasca. Ii fac semn ca n-am. Pleaca. Imi amintesc ca mi-e foame. Zambesc gandindu-ma ca nici nu m-ar crede ca n-am mancat mai nimic azi. Ma aplec dupa cele doua clementine puse acolo special, am timp sa desfac macar una. Le iau, ma intorc si-l vad lipit de geam. Era convins ca le-am luat sa i le dau lui. Deschid geamul si i le dau, ce dracu sa fac? Zambesc tamp.

Ajung acasa, o juma' de ora mai tarziu. Prepar doua portii formate din: o juma de sandwich vegetarian cu un fel de hummus(de fapt e hummus rulat in pita, io-i zic sandwich fara motiv), cate un ou fiert si niste ciorba de legume pe care am pasato si-am adaugat verdeata si praz verde tocat, sa para alta. Dar la gust era exact ca aia de ieri. :)

Si mai tarziu mi-am facut un ceai de musetel cu care stau alaturi cand va scriu ca sa va spun de fapt ca A VENIT VACANTAAAAAA!!!!

PS - postul e de luni, dar n-am avut timp sa-l public. Desi mi-am luat liber de la galerie si sunt in vacanta, sunt mai ocupata ca la scoala. Voi stiti ceva mai urat la care se poate lucra decat contabilitatea? Ca eu nu! 

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

parlamentul, hotel... hotelul, castel, iar eu n-am inspiratie


In prima parte a lucrarii la care lucrez acum(n-am gasit alt verb, pe cuvant), am scris pe scurt cam ce credeam eu ca voi trata in lucrarea finala si care mi s-a parut destul de usurica.
Am avut de ales un obiect de patrimoniu despre care sa vorbim. Proful ne-a facut un plan general ca sa nu batem campii, dar lucrarea e destul de libera, ca sa zic asa. Eu mi-am ales sa vorbesc despre colectia de arta a unei companii de inginerie Lavalin, care companie a dat faliment, iar colectia respectiva  a fost cumparata de juma' de pret de catre stat care a dat-o apoi Muzeului de arta contemporana, patrimonializando, ca sa ma exprim adecvat, vai, vai. Adica vreo 1300 de opere de arta in valoare de 5 milioane de dolarei, la juma' de pret, cum va spusei.

Toata lumea cunoaste povestea in mare, achizitia  a starnit controverse si critici. Unii erau incantati ca aceasta colectie a ajuns pe maini bune, altii suparati ca banii s-au dus oarecum aiurea, ca nu toate operele erau demne sa intre asa la gramada intr-un muzeu. Si unii si altii au dreptate, sigur ca totul merita nuantat, e greu sa pui etichete definitive.

Se pare c-am fost convingatoare cu subiectul si cu problematica propusa, proful a fost incantat si mi-a scris in trei feluri diferite ce extra-mega-super "choix" si mi-a dat 9.9 din 10, ca P a si ras de mine, ca de ce mi-a luat 0.1 puncte. Pai pentru ca am folosit expresia « hard edge » in ghilimele, fara sa o pun in italic, cum ii sta bine oricarei expresii in engleza, scrisa intr-un text in franceza. Si greseala a doua, ca am scris "état"cu "é minuscule", cand ar fi trebuit sa-l scriu cu majuscula, mama lui de stat.

Mda, am luat si la primul examen o nota maricina, iar asta impreuna cu faptul ca dau din gura pe la cursuri si uneori mai am habar de ce zic, ma obliga, fir-ar. Numa' ca mi-e o lene de ma doare, vorba cantecului, de fapt nu am nicio inspiratie, ca sa nu mai spun ca mare material de calitate dupa care sa lucrez nu am, deci iata-ma prin biblioteca scormonind dupa alte lucrari, dupa ziare si reviste. Noroc cu tanti de la colectia speciala a bibliotecii care a crezut ca vreau sa fac vreo lucrare de master si mi-a gasit un dosar cu decupaturi din presa... de unde am ales oarecum la intamplare niste articole. :)))
Deci da, lucrarea mea va fi sublima si extrem de neinteresanta, ca zau daca am chef s-o fac sa fie.
Mi-e cam jena, poate iese ceva din asta in ultimele zile.

Ei, si ca sa nu ramanem in nota asta pesimista, va zic ceva haios. Unul din subpunctele de la primul examen la cursul asta a fost sa dam exemple de situri patrimoniale imobiliare in Québec si sa le si clasificam.
Si cum sigur ca nu cunosc "tot ce misca, raul, ramul", am incercat sa-mi imaginez cam ce cladiri/constructii importante cunosc eu. Am gasit un pod, o statie de benzina a lui Mies Van Der Rohe, in fine, multe si marunte si-am zis sa scriu si despre edificii guvernamentale, caci exista multe in Qc si majoritatea sunt vechi castele, etc.
Si mi-am amintit de "Château Frontenac" care e o cladire impunatoare pe care-o stie tot poporul. Cand proful mi-a dat lucrarea, am gasit scris mare: "Château Frontenac este un hotel". Hahahahah, mda, uite ca acum stiu, eu il confundam intotdeauna cu palatul parlamentului de la Québec care se numeste "L'Hotel du parlement". Cine sa-i mai inteleaga si pe astia?

duminică, 23 noiembrie 2014

stie cineva

de ce pestele de pe televizor era intotdeauna o stiuca? Intr-o zi o sa scriu o lucrare: iconografia stiucii de pe televizor in designul/arhitectura comunista. Cu si fara mileu de macrame.

Si dupa ce termin lucrarea cu pricina voi scrie inca una: coloana, arcul butant si arcadele in plin cintru in arhitectura eclectica de apartament vopsit in portocaliu. Cu nisa albastra pe post de biblioteca. Si pentru ascuns pestele de pe televizor, cand stim ca vin musafirii. Postcomunista(arhitectura).

Sa nu credeti ca fac pe desteapta, nisa in perete n-am avut si nici arcada in apartament(am stat la casa si din caramida nu faci usor arc ogival doar pentru c-asa e la moda), dar am avut si eu peste, balerina de portelan, ba si-un magar care facea caca tigari. Va jur. Era de plastic. Cred ca n-am vazut altceva mai kitschios. Magarul purta in spate un cufar cu un capac unde asezai tigarile, iar daca venea cineva in vizita puteai sa misti de urechi si magarul facea caca cate o tigara. Un vis, nu alta, il adusese cineva cadou, nu mai stiu cine,  stiu doar ca atunci cand eu sau mama eram suparate, tata aducea magarul de unde era el si ne servea cu tigari. Evident ca nu fumam, dar in 3 secunde radeam cu lacrimi. Vaiii, tre' s-o intreb pe mama daca-l mai are, TREBUIE sa-i zic sa nu-l arunce. Sper sa n-o fi facut.

Aaaa, si-am mai avut o veioza vopsita, baiii, asta era ceva de vis, mai ales pe vremea comunismului, ce vrei, aduse cu greu din cele strainataturi, pfuua. Fusese cumparata de tata, de prin Polonia, special pentru mine, ca dupa ce-am luat treapta I s-a hotarat bruxsc sa ma rasfete si mi-a luat casetofon Vega rusesc, ochelari de soare in forma de inima, blugi stramti care de abia intrau pe mine si adidasi cu clape, un vis.  Veioza asta careia io-i spuneam pompos orga de lumini mi-a dat ashea o aura de mister pe la 16,17 ani, adica exact in momentul cand aveam nevoie de el. Mai ceva ca adidasii cu clape, cizmele despicate-n spate sau ochelarii de soare in forma de inima. Aaaa, si mi-a mai luat tata un lantisor de argint cu o scoica tot din argint, de asta chiar imi pare rau serios, dar la un moment dat l-am pierdut.  Veioza era formata dintr-un bec cu incandescenta(evident) deasupra caruia se afla o placuta rotunda cu niste aripioare prin care caldura becului urca, punand in miscare placuta. Odata cu placuta se rotea si un cilindru din plastic subtire pe care erau desenate linii oblice, colorate. Acest dispozitiv era bagat intr-un "fagure" din plastic, cu pereti ce reflectau lumina si care faceau umbre mari, colorate, pe zid.

Vaiii, si se creea nene neste efecte pe pareti "care cand ascultai Depeche mode" te facea sa te simti cel putin ca intr-un club New Yorkez. Nu c-as fi stiind eu cum e pe acolo, da' am avut de mica imaginatia bogata. Baiii, sa vedeti cum curgeau invitatiile le chefuri, nu creca voia lumea neparat sa ma vada pe mine, dar toti isi doreau minunatia luminiscento-colorata. Si asea am devenit eu foarte populara, ca altfel eram destul de stearsa ca persoana. Si tot asa l-am cunoscut de Tony care era un fel de Don Juan al cartierului cu care am ramas prietena pana la adanci batraneti, ca n-am reusit nici macar sa ne pupam, habar nu am de ce. Chiar bai, de ce nu m-oi fi pupat eu cu Tony, ca de placut imi placea? Creca pentru ca desi imi placea sa fiu bagata in seama, ma concentram pe fizica si matematica, pentru treapta a doua. Baiii, si Tony asta avea si cei mai meseriasi pantaloni bufanti din cartier. Era ashea un fel de amestec de MC Hammer al Craiovei si Vanilla Ice. Pfuuuu. Ce regrete!

Si totusi, oare de ce pestele de pe televizor era intotdeauna o stiuca?

luni, 17 noiembrie 2014

a fost misto la vot, ma mai duc

La Montréal a fost misto, doar primele doua ore afara au fost mai dificile, ca era frigutz, restul de 3 au fost agreabile. Nu credeam ca sunt capabila sa astept atata, nu cred ca as fi asteptat pentru multe lucruri.

Ne-am ras, am spus bancuri, am cunoscut vreo 5,6 persoane extrem de simpatice. Domnul D care a lucrat la aceeasi intreprindere cu tata, dar nu se cunosteau. Inginer venit aici de mai mult de 20 de ani, lucrand pe un post bun la o companie electrica de prestigiu.

A venit cu sotia la vot, care sotie a cedat relativ repede si-a plecat.

Tanara A, doctoranda in inginerie si ea, venita pentru o perioada la Montréal, cu iubitul elvetian, sa-si faca o parte din experiante la nush' ce companie de tehnologie si avand speranta ca va putea apoi sa se intoarca in Europa la o companie cel putin la fel de buna. Ea si dnul D lucrau la doua companii concurente, asa ca ne-am distrat pe subiect. I-am sugerat tinerei sa ia cartea de vizita a dlui D, baiii, zic, pana una alta, nu se stie. Am facut schimb de emaiuluri, etc, intre noi.

O alta dna venita cu sotul canadian, oooo da, a stat cu noi 5 ore omul, desi dupa vreo doua fata i-a tot sugerat sa plece, dar creca i-a placut, c-a ramas.

La sfarsit zicea ca daca stia cat dureaza isi depunea si el actele de cetatenie romana la venire si sigur ar fi avut pasaportul odata ajuns sus. Mai erau niste copii de 5,6 ani in fata noastra, am zis ca o sa le facem majoratul acolo si o sa avem 2,3 voturi in plus.

O da... dupa ce-am stat doua ore afara si inca doua in hol jos, am fost luati cu liftul si urcati la etajul 6 unde am avut de trecut proba de foc, o ora intr-un hol lung, fara prea mult aer, ca romanii nu sunt atat de dastepti sa ceara administratiei cladirii sa lase ACul deschis in weekend pentru cazul asta special. In cladirile astea de companie se face o cerere de acest gen si pentru 4 insi care vin la munca in weekend, ca suntem oameni, nu obiecte si avem prostul obicei de-a mai si respira. M-am uitat special si-am vazut guri de aerisire in hol, nu ca n-ar fi existat.

Inainte sa urcam in lift a venit o "cocoana" din comisie cu-o "inginerie romaneasca" si mai-mai sa formeze un rand paralel cu al nostru pe nu'sh ce criteriu, de-am zis ca fac atac de apoplexie acolo.

Cu siguranta nu locuieste in Canada , dupa cum ne-a luat. Asa ca m-am ridicat pe varfuri si le-am spus celor 5,6 din fata mea, prea obositi sa mai comenteze ca io ma ofer voluntar sa iau uamenii de guler si m-am dus la nenea de la consulat care era mai incolo si i-am explicat cum ca io si aia cateva sute care stam acolo suntem tareeee suparati si nu vrem sa ne suparam si mai tare, ca bataia lor de joc nu suntem, asa ca sa desfiinteze ce  a infiintat tanti nedemocratic. Asa am devenit eroaie, intre timp a venit liftu' si aia ma strigau din lift, hai, hai ca pierzi tocmai acum sansa, da' mie incepuse sa-mi placa sa ma cert. Am plecat cu fraza neterminata, futu'i!

Mda, si-n ultimele minute de asteptare, adica pe la opt fara ceva au aparut si cativa politisti, asa, de impresie. Unul a ramas in hol, altul a intrat in consulat. M-or fi cautat pe mine, recalcitranta! L-am intrebat pe-ala de pe hol daca are gaze lacrimogene la el, ca noi astia care asteptam acolo de 5 ore, nemancati, nebauti si nepisati(pardon), suntem tare rai, ia uite ce amenintatori suntem. A zis ca nu si ca spera sa se duce si el linistit acasa ca si noi, mai ales ca ninge afara. NINGE? Baiii, pai si eu cum ajung acasa? ca pneurile de iarna abia maine dimineata le pun.

Cu grija, zice, sa conduceti prudent, nu e gheata da' orisicat.

I-am promis ca asa o sa fac ca daca e in zona pe el o sa-l cheme si i-am urat o seara cum vrea el. Avea pantaloni de camuflaj roz si figura de baiat destept, ca toti politistii din Montréal. Bine, ca nu mi-ar fi placut sa ne cunoastem in alte circumstante, despartindu-ne un gard metalic si neste scuturi.


Deci da, am facut si poze cu un steag imprumutat, creca singurul de pe acolo, dar am zis ca da bine pe FB si-n amintire si na, tot venise omu cu el si nu prea-l folosise. Baiii, si-am auzit si eu poanta cu "Mihaela, dragostea mea!" pe care n-o stiam. Si-nca doua trei bancuri bune. :)))))

AICI aveti si alte cateva marturii, precum si poze. Constat ca romanii de la Montréal sunt oameni in general fericiti. Sau cel putin asa par. 

Deci, SA CANTAM!





duminică, 9 noiembrie 2014

basist si contra-basist...

Nici una din cele doua minunatii nu e a mea, a mea e o mica parte din instrumentul de percutie care, fie vorba intre noi, e cadoul meu pentru P. Dar il mai folosesc si eu, seara, pe covorul de yoga, cand il acompaniez pe P care canta la chitara. Asa cum si el si-a "aproape insusit" ipod-ul meu, care e de fapt cadoul meu de la el. L-am banuit chiar de premeditare, ca mi-a cumparat in vreo doi ani la rand ipod-uri, de ziua mea. Am doilea pentru ca primul nu era suficient de "incapator" desi eu inca nu-l umplusem. Acum l-am pus in Piuneza si ascult pe "repeat" aceeasi melodie, de acasa la galerie sau invers.
O sa ziceti ca-i prea mult si ca asta confirma aplecarea mea obsesiva spre unele lucruri, in defavoarea altora. N-ati fi primii si eventual nici ultimii. Dar voua va vand un pont, ca-mi sunteti simpatici. E un exercitiu ce are de-a face cu "rezilienta", caruia-i spun eu perseverenta. Nimic important nu se construieste usor si diferenta intre a face sau nu sta de cele mai multe ori in cat de implicat esti. Si implicit in cat de mult "insisti".

O sa va intrebati ce legatura este intre perseverenta si ascultarea unei melodii timp de o jumatate de ora. Pai este, ca in functie de melodie si de ceea ce am de facut, imi construiesc starea de care am nevoie. E ca o mantra. La sfarsitul exercitiului vad lucrurile mult mai limpede.
Uite, de exemplu azi am ascultat "please don't let me be misundersood" de Animals. Eram putin indispusa ca cineva fusese nedrept(as putea sa zic nesimtit, dar nu zic). Complet gratuit. Si la sfarsit mi-am dat seama ca ma doare undeva in spate. E drept c-am schimbat si drumul obisnuit cu unul plin de gropi si asta trebuie c-a ajutat. Basca faptul c-am fost prinsa in trafic, pe pod. Apropo, e frumos fluviul in noiembrie. :)

Dar nici despre durerea mea in cot nu voiam neaparat sa va vorbesc, ci despre chitare. P e plecat si cum seara atmosfera e cam tristutza acasa fara el, iar Félix si Cedri incep sa fie afectati, am zis sa ma straduiesc un pic mai mult. Dar cum habar nu am sa cant la vreun instrument, mi-am zis ca e timpul poate sa invat. De Telecaster nu ma ating, desi poate c-ar trebui sa-l sterg macar de praf din cand in cand.
Deci doamnelor si domnilor, voi invata sa cant la bas. Am gasit deja o colectie de lectii on-line date de Flea, asa ca pentru mine.

Asa ca stati pe-aproape, o sa ma produc ca o mare diva ce voi deveni in curand! :)
Voi ati cantat vreodata la bas? Dar la contra-bas? :)

miercuri, 5 noiembrie 2014

E timpul sa emigrati,

asta daca n-ati facut-o deja. 
Canada va asteapta cu cele mai atractive si mai bine platite joburi!!!

Ia uitati-va aici ! Nu-i asa ca e minunat???
Looool

vineri, 31 octombrie 2014

Gand 4

Sunt cam obosita, dar inca nu mi-am dat duhul, nu inainte de ziua de duminica, ca n-o sa-ti dai sufletul asa in mijlocul saptamanii, nu? "Nu mor caii cand vor cainii", vorba stanescului.

Luni dimineata am avut un exam de 3 ore la "Patrimoine et collections", dupa care am fost la galerie ca am avut partea I a acrosajului pentru vernisajul de sambata. Am terminat spre seara.
Marti am fost la cursul de arta canadiana unde am avut de predat o lucrare, aia cu linia descriptiva, vai, vai. A fost gata la timp si linia si lucrarea.

Miercuri, adica ieri am invatat fo 12 ore, cu doua pauze de mancat si una de pus fasolea pe foc. Cred ca am mai facut vreo doua mici sa pun apa in oala.
Azi am avut examul la "Impressionnisme et avant-gardes historiques" care e pe departe cursul cel mai interesant ever. Am savurat pana si examenul de azi, tot de 3 ore. De fapt cand am vazut subiectul, am ras singura, o sa av povestesc alta data de ce.
Dupa examen, partea a IIa de acrosaj pana seara. Ajuns acasa, terminat fasolea, mancat bine, tare bun, mai ales ca de vreo doua zile P pune masa si nu prea stie ce sa puna pe ea. :) Plimbat catelul in gasca, apoi program de voie.

Maine merg la vet cu Cedri, apoi trebuie mers si facut curat la galerie. Mda, vorba bancului, sunt persoana importanta, fara mine nu se ridica un pai de jos. Apoi scurtez niste perdele pentru ca vreau sa le schimb pentru sambata si n-am fost suficient de isteata sa le dau la scurtat din vreme, asa ca le fac singura. Mai am niste maruntisuri pe lista, dar nu mi le amintesc, sunt probabil genul ala care nu-ti ia mult timp de facut, dar care ti-l ocupa pe tot. Aaaa, da, tre' sa cumpar ciocolati, ca maine seara e Halloween-ul si vin astia mici ai vecinilor sa ma "trick"-easca si eu trebuie sa-i "treat"-esc.

Sambata e vernisajul, trebuie sa fiu in forma. Iar duminica, chiar inainte sa cad lata, merg la votareeeee!

Caci vorba poetului: "Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel...".
Dar pe-asta o stiti deja.
Voi ce mai faceti?

duminică, 26 octombrie 2014

Echipa VP ruleaza sau spatiul carpato-danuabiano-pontic... :)))))


Deci(fara deci) campanie electorala, tipete isterice, urlete si batutul cu pumnul in piept. Sigur ca "batutul seii sa priceapa iapa", "batutul cu leuca" sau "datul cu leuca oistea-n gard" sunt notiuni abstracte pentru mintile din ce in ce mai gri ale tranzitiei spre nicaieri... cum zicea mosul mai ieri, of, of.

Echipa VP, tare ca piatra, iute ca sageata!
Adica tanti asta de mai sus pune si ea o intrebare ca tot se plictisea si "era" probabil reclame la antena, adica pe toate antenele c-am auzit ca sunt din ce in ce mai multe, se inmultesc prin diviziune mai ceva ca eucariotele. Echipa VePe-ului raspunde prompt si la obiect, cum ii e obiceiul.

"Unul din mesajele programului", caci programul de guvernare nu are puncte, obiective sau macar idei, el are mesaje, adica vorbe, este: "redarea mandriei de romani in tara si in lume".
Acuma eu nu stiu cum o sa le redea nenea asta mandria romanilor din tara, da' "onoru' perdut" prin cele stainataturi si nereparat o sa-l repareze Bibicu' prin "executarea de deplasari multe si dese la fata locului", mai ales ca "turcul plateste", parol! Ghiciti voi cine e turcul.

Si fiti atenti aici dragilor traitori in afara granitelor, o sa aveti parte de respect de nu-l puteti duce, caci el va fi egal, da, da, cu "populatia din tara in care locuiti".
O sa va iasa respectul pe nas, de-o sa umblati cu el in batista.

Tare ca piatra, iute ca sageata,
La anu' si la multi ani!

Aceeasi, a voastra, votanta, Mitza

miercuri, 22 octombrie 2014

cu trenul

Vara trecuta am luat trenul de la Craiova la Bucuresti. Accelerat sau rapid, dar care merge la fel de incet ca personalul sau mai exact personalul merge la fel de repede ca acceleratul sau rapidul, doar ca opreste in mai multe statii.
In fine, in interior cam inghesuiala si miros de placute de frana. Dupa prima tura a controlului am avut indrazneala sa urc la etaj unde am constatat ca nu era nimeni si nici miros.
Controlorii, oameni cumsecade. Aveam sa aflu apoi de la vecinele de vagon urcate de la Rosiori(cred) ca unii chiar sunt, dar altii nu. Pai da, zice una maruntica ce ducea de mana un copil cuminte cu ochi tristi cu care se aseaza pe scaunuele din fata mea. Mi-a cerut "atata". I-am zis ca n-am si sa se multumeasca cu cat i-am dat. Ce, parca n-am abonament?

Ma uit mirata fara sa intreb nimic. Da, mi se adreseaza ea, am abonament pe personal. Platesc o gramada lunar, milioane platesc si ei nu se mai satura. Lucrez la Bucuresti, fac naveta zilnic. As zice ceva s-o consolez, dar nu stiu ce. Tac. Copilul se uita pe geam, cu aceeasi ochi tristi. Tace.

Eu i-am dat cat mi-a cerut, a zis cea de langa mine. Nu mi-a dat suplimentul. Aluia grasu' i-am dat, tie tot el ti-a cerut?
Tot el, el e sefu', ailalti sunt de treaba, se multumesc cu cat le dai, asta e spurcat al dracului.

M-am abtinut sa merg la toaleta in tren, c-am zis sa merg undeva mai curat. O sa merg in gara, pana ajunge prietenul ce urma sa vina sa ma astepte si sa ma duca apoi la aeroport unde urma sa soseasca P.  In gara, ca in gara, lume multa.
WC-ul cu plata. Si-o bucata de hartie intinsa de doamna careia-i dai banii. Intru cu greu pe usa, aproape atingand peretii. Imi pun cu grija picioarele pe cele doua talpi practicate in toaleta turceasca. Imi aminteste de scoala primara, in urma cu mai bine de douazeci de ani. Diferenta e ca acolo mirosea a clor atat de tare ca te ustura nasul, iar aici miroase a urina. Atat de tare ca te ustura dincolo de nas, pana-n plamani. Am facut cat de repede am putut, in conditiile in care a trebuit sa ma concentrez totusi sa nu fac pe sandale.

Am iesit rapid, presupun ca a fost apa sa ma si spal pe maini, nu-mi amintesc exact. Stiu doar ca era un fel de flescaiala pe jos si trebuia sa fiu atenta sa nu ma stropesc pe pulpe.

A venit si amicul, am ajuns unde aveam treaba. Nu inainte sa trec pe la un mol undeva la Otopeni. Numai marmura si granit... lux. Am schimbat cativa zeci de dolari undeva acolo si doamna de la ghiseu m-a mustrat ca unii erau prea vechi. Nu mai sunt buni, mi-a zis. I-am luat.

Cateva zile mai tarziu, insotita de P am ajuns din nou la gara. M-am asigurat din vreme ca pe P nu-l va trece tocmai acolo. Nu e momentul, i-am zis. Eu n-am mai baut apa, cu vreo doua ore inainte.

Am luat personalul pana la Craiova, aveam sa aflam in gara ca rapidul de la ora aia era "scos" de doi ani. Sigur ca ma uitasem pe net pe un mers al trenurilor care nu mai era valabil si asta doar din vina mea. Am luat bilete la clasa I care la personalul de Buc-Craiova inseamna un compartiment inchis. Restul insemna un vagon deschis. Curatel.

Singurul domn care ne-a insotit pe jumatate din drum a scos biletele la control.
Aveti doua bilete de dus, zice controlorul.
Cum doua de dus? zice domnul nedumerit. Am luat unul de dus, unul de intors. Ca ma intorc.
V-a dat doua de dus. Trebuia sa va uitati.
Pai si eu ce fac, cu ce ma intorc?
Cumparati alt bilet, asta nu e valabil.
Controlorul i-a spus asta cu blandete, firesc.
Omul a raspuns fara sa se supere prea rau. Parea resemnat. Sau i-o fi fost rusine sa se supere acolo, de fata cu noi.

Lui P ii placea sa priveasca pe fereastra. Ii place sa mearga in Romania cu trenul. Zice ca asa vezi o tara, vazandu-i peisajul si satele. Peisajul de la Bucuresti la Craiova inseamna maracinis, funduri de curte unde se arunga gunoiul peste gard, sa nu se vada de la "strada".  Bucati de gara pe jumatate cazute, claditi dezafectate, trenuri abandonate pe linii moarte, triaje parasite, resturile unor constructii fantomatice numite altadata spalatorii de tren, ale caror ramasite flutura spanzurate-n vant ca niste sperietori de ciori. Cate un caine al nimanui rasarit de nicaieri si care merge spre niciunde.

Domnul de alaturi stie cu aproximatie unde e gara unde trebuie sa coboare, dar totul devine complicat cand constata ca unele gari nu mai au placute cu nume. Se hotaraste la un moment dat sa plece sa-l caute pe controlor, caci pare ca se apropie de destinatie.

Imi spune la revedere, apoi ii spune lui P "au revoir", iar acesta-i raspunde vesel la randul lui.
Ajungem in sfarsit la Craiova, unde  soferul taxiului ne ia vesel in primire si dupa cateva frane bruste ne face sa ne simtim aproape ca la Montréal. Doar ca aici miroase puternic a parfum, dovada sunt cele doua sticle leganatoare din partea dreapta a lui P, pe care acesta le tine cu mana sa nu se mai balangane. "Bradutii" aia de pe vremea mea nu mai sunt la moda, se pare. Inainte erau cate 5,6 de diferite mirosuri intr-o masina, ca de unde sa stie omul ce gusturi are clientul?






marți, 21 octombrie 2014

citesc Zenobia

si-mi vine sa scriu o poezie.
Ai simtul metaforei, imi spune proful de romana.
Am pe dracu!
Am auzit c-a murit anul trecut. Anul trecut am auzit. De murit o fi murit inainte. Ce mai conteaza...
Scria versuri proful de romana.
Era in uniunea scriitorilor, cica.
Era rezervat, semana cu Marin Sorescu.
Erau prieteni.
Il stiam pe nepotul lui.
Si el semana cu Sorescu, chiar extrem de mult.
Il strigam Sorescule si-i placea.
Aproape timid era proful de romana, as zice azi.
Nu vorbea cu nimeni decat cu noi.
Cu noi vorbea mult.
Sunt un om norocos.
Citesc Zenobia si-ntr-o zi o sa scriu o poezie.
Si-asa mai departe...



"O data, cand ne-am oprit sa respiram pe o movila, i-am zarit de departe pe domnul Sima si pe Dragos, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanta, eu fluturandu-mi mana dreapta, Zenobia fluturandu-si mana stanga pentru ca umarul meu stang era lipit de umarul ei drept; domnul Sima si Dragos ne-au raspuns prin semne prietenesti facute cu ce mana voia fiecare, pentru ca ei nu se aflau umar la umar".        Zenobia, de Gellu Naum




duminică, 19 octombrie 2014

poti sa rezisti

fara dulce, dar cum sa rezisti fara design? Si ei stiu asta! Asa mi-am cumparat eu ciocolata, azi. :)

Si tot azi am "auzit" una buna pe fb:
"Femeile cred ca daca pisica fuge de acasa, este din cauza lipsei de afectiune.
Femeile cred ca daca cainele fuge de acasa, este din cauza lipsei de afectiune.
Femeile cred ca daca femeile fug de acasa, este din cauza lipsei de afectiune. 
Femeile cred ca daca barbatii fug de acasa, este din cauza ca barbatii sunt porci".

Pai nu? :)
Toamna asta se poarta bulinele.


miercuri, 15 octombrie 2014

rezonante

Dupa ce a scris romanul "Comment faire l'amour à un negre sans se fatiguer", care e un fel de indrumar de "cum poate un negru sa intre in patul unei blonde de la Mc Gill"(si nu oricare blonda, ci una de  Westmount, montréalezii stiu de ce :))) ) care de fapt se traduce prin "cum poate un scriitor necunoscut sa publice/vanda prima carte intr-un loc unde ploua cu scriitori", va trebui sa scrie unul despre "cum poate un negru(haitian/canadian/québécois) sa intre in academia franceza, pe usa din fata, incet si fara zgomot". Ca sa nu va mai spun ca ar putea sa ne invete si cum sa fim scriitori "japonezi", indiferent de culoarea pielii. Sau macar cum sa fim un pic mai buni.

N-am stiut niciodata cu certitudine de ce-mi place sa-l citesc pe Danny Lafferière, banuiam ca pentru ca l-am cunoscut personal in primele doua, trei luni de Canada cand nu prea stiam pe ce lume ma aflu si nici de ce. Am ras atunci cu lacrimi si mi-am zis ca daca intalnesc inca 2,3 oameni ca el in tara asta, n-o sa regret c-am venit. Pana acum n-am regretat. Candva voi scrie probabil despre intalnirea aceea. E extrem de amuzanta.

Dar una peste asta nu pentru asta l-am citit constant si-am simtit intotdeauna nevoia sa cumpar cartile lui, sa le am la indemana.
Scrie asa cum vorbeste: simplu. Nu iti spune cum e mai bine, nu-ti arata cat de multa literatura/filozofie cunoaste, nu-ti spune ce sa faci. Scrie.
Cred ca scrierile lui pot fi citite cu acelasi interes atat de casnica posesoare  de studii medii neposesorul de studii de specialitate  cat si de doctorandul la filo. Adica ia fiecare din ele cat poa' sa duca. (nu suntem misogini, nu-i asa?)

Ultima lui carte cumparata(si penultima scrisa, cred) este "L'art presque perdue de ne rien faire". M-a izbit titlul si-am cautat indelung un semn printre pagini, acolo in librarie. N-am gasit nimic. Am cumparat cartea cu un sentiment amestecat. Sentimentul de.
Ajunsa acasa am deschis cartea febril. Citesc o pagina, citesc doua, baiiii, zic, ia uite ce senzatie de "deja vu", ptiu, ptiu. Dupa vreo trei pagini asa, dau din cap si soptesc in barba: nene Daniele, io nu te cred pe matale ca nu l-ai citit, sa stii. Sper sa scrii undeva ca l-ai citit, auzi "aicea"?

Continui sa citesc, cu mana cam incordata pe coperta si cu dintii usor stransi, a injuratura. Da' ma abtineam, cat de cat...
DA!!!! am sarit la un moment dat de-am "spariat" omu' de langa mine!!!!!
SCRIE AICI, VEZI? LA PAGINA 43!
????!!!!
Scrie negru pe alb, negru pe alb: "C'est Cioran qui s'étonnait que, malgré le temps, la mort ait pu garder toute ça fraîcheur"... apoi continua(traduc):
"In unele culturi funerariile pot dura saptamani si doliul, luni, ca sa nu zic ani. In altele, ca-n America de Nord spre exemplu, unde corpul nu este altceva decat un produs de schimb, am simplificat toata treaba. Aceasta se rezuma, azi, la un numar restrans de cunoscuti, mai mult grabiti decat tristi, care asteapta sub umbrelele negre un taxi in fata casei funerare pentru a da fuga la restaurant, caci se stie deja din antichitate ca ritualurile mortii cresc apetitul..."
Urmeaza apoi o scurta reflectie filozofica, cu trimitere la Montaigne pe care n-am s-o pun, dar oricum daca nu cunoastem atitudinea lui Montagne "face à la mort" la care face referire autorul, aflam asa simplu in cateva cuvinte. Urmeaza in sfarsit incheierea: "Asta e genul de introspectie care-ti cade deasupra capului dupa trei zile de ploaie. Si ramai asa la fereastra privind strada, pana cand cainele cere afara".

Acum si asa am inteles de ce-l iubesc pe Danny Lafferière. Intr-o dupa-amiaza ploioasa de toamna, privind pe geam, cu o carte in mana si Félix alaturi.

luni, 13 octombrie 2014

Rosu - ruginiu


A venit, a venit toamna... si cu ea nevoia de rosu si aer curat. Am purces asadar azi in natura, nu foarte departe de Montréal, la Mont St-Hilaire, pentru o plimbare de cateva ore, la pas.
Muntele St-Hilaire e departe de-a avea inaltimea sau vechimea verilor sai Muntii Apalasi, dar are o particularitate pe care putin o cunosc: detine nu mai putin de 370 specii de minerale, din care 49 specii tip, rare sau unice pe Terra. Printre acestea se pot intalni: sérandite, catapléite, analcime, leifite, natrolite, elpidite, sidérite, leucophanite, leucosphénite, narsarsukite, etc. Sa nu credeti ca eu am vreo idee care si cum, dar daca trece vreun cunoscator prin zona, sa stie ce si cum... O parte a acestui munte(o cariera) e detinut de facultatea McGill, sectia geologie. Asta ca sa vedeti cat sunt unii studenti de norocosi.


Deci daca nu putem face drumetii in locuri de-ti taie rasuflarea, cu ochii dupa florile de colt, putem sa ne uitam dupa pietre si credeti-ma ca experienta e unica, mai ales cand pleci cu rucsacul plin. :)
Mont St-Hilaire are multe trasee care-s de obicei pline, dar daca vrei cu adevarat, gasesti locuri unde intr-o zi aglomerata ca azi(weekend lung), nu intalnesti mai mult de doua trei persoane.

Sigur ca tai la un moment dat niste zone "proprietate privata", dar sa zicem ca nimeni nu se supara cu adevarat in acest sezon. E vorba despre terenuri cu artari pentru recoltatul siropului de artar, atat de cunoscut tuturor, unde exista adevarate retele de conducte prin care primavara, dupa dezghet, curge licoarea dulce spre punctul de colectare. In aceste puncte se deschid in acea perioada restaurante traditionale numite "la cabane à sucre", unde ti se serveste mancare locala, imbibata din belsug cu elixirul magic.


Ne-am plimbat mult si-am cules pietre, apoi ne-am tras sufletul impreuna cu patrupedul din dotare, servind gustarea din sac. 
Si pentru ca ziua nu e perfecta fara sa avem senzatii tari, a trebuit sa ma intepe o viespe in conditiile in care sunt alergica la intepaturi(asta dupa ce rasesem de P pe care-l alergase o albina). Si mi s-a umflat bratul si-a inceput sa ma manance peste tot, inclusiv pielea capului.
Bine ca m-a intepat in brat si nu ca cea de acum doi ani, de fund. Pot macar sa ma asez si unde mai pui ca P a putut sa inspecteze cu mai multa usurinta ca data trecuta, la microscop, inteptura, in cautare de ac.


Acasa m-am frectionat cu patrunjel verde si cu tinctura de echinaceea si roseata a mai trecut. A dat inspre ruginiu, c-asa e toamna... :)

sâmbătă, 11 octombrie 2014

la scoala, ca la scoala, linii...

Probabil ca v-am spus deja dar imi place sa ma repet, semestrul asta mi-am luat 3 cursuri si cred ca e maximum pe care pot sa-l duc, cu pretentia de-a citi cat de cat si de-a trece examenele. La fiecare din cele 3 am cel putin 2 examene(la unul am 3) si cel putin o lucrare de 10-15 pag. in doua parti: o introducere scurta cu bibliografie la inceput, sa vada proful ca nu esti pe langa si ca ai si cautat un pic la biblioteca, apoi lucrarea propriu-zisa.

Unul din cele trei il fac cu o tanti meseriasa, specialista in arta canadiana, fosta directoare de muzeu, care a scris 100 de carti, e curator cam la toate expozitiile de arta canadiana apartinand secolelor 19, 20 si mai e si membra in Academia Royala de arta din Canada care e tot ceea ce poate visa sa obtina un artist/curator/istoric de arta. Tanti e super, duper de gasca, ne-a luat la muzeu unde am petrecut 4 ore, timp in care am comentat opere, ne-a aratat lucruri minunate si le-am barfit pe alea nashpa, caci cum bine stim nimic nu e perfect, totu-i perfectibil.

Ei bine, la cursul asta am o lucrare in 3 parti, pe prima am dat-o deja, iar a doua consta intr-o analiza de opera de arta facuta in fata tabloului, la muzeu. Asta nu e corectata de profa, ci de o fatuca la master, ca mai toate lucrarile care nu presupun lucru 100% cu surse bibliografice, ci observare "in situ", adica lucruri considerate usurele.  Nu e grea lucrarea, dar trebuie sa ai "samt de observatie", sa cunosti un pic teoria si neaparat sa te duci la muzeu de cateva ori, sa te zgaiesti la tablou fo cateva ore ashea...

Toate bune si frumoase, a venit fatuca de la master intr-o zi si ne-a prezentat un power point, in afara cursului, ca sa intelegem pe ce sa ne axam. Mie mi s-a parut ceva dubios la capitolul "linii in pictura", dar cum abia intrasem pe usa(eram in intarziere), am zis sa nu ma apuc sa vorbesc asa aiurea cum mi-e obiceiul, loool. In fine, ma uit ieri pe intranet si vad ca fata a incurcat liniile intre ele, adica dupa ceea ce eu stiu ca asa am invatat acum fo 2 ani, era exact invers de cum ne-a zis ea in definitii.

I-am scris aseara sa-i explic nedumerirea mea, i-am dat si exemple, am luat-o asa pe departe sa nu se simta jignita, dar fie n-a citit cum trebuie emailul, fie e convinsa ca are dreptate(ca si mine dealtfel), ca mi-a raspuns intr-un rand in care nu-mi explica nimic, decat reia o fraza din power point.
Iau caietele de la materia aia, ma uit iar pe toate exemplele si constat din nou ca e ca mine. La dracu! Culmea e ca opera mea are linii cat cuprinde, oricat as vrea s-o dau cotita la lucrare, nu merge, trebuie sa-i spun pe nume liniei aleia. Asa ca-i scriu profei email sa-mi explice ea ce si cum, ca eu nu pricep.

Si profa mi-a explicat ca tre' sa ma pun de acord cu aia mica, ca ea n-a predat niciodata materia "Analiza operei de arta", dar ca dupa parerea ei ar fi cam ca aia mica si-mi da o explicatie cam pe langa. Iar la exemplul meu care era luat din curs imi zice ca e pe dos.
In plus adauga ca Istoria artei nu e stiinta exacta(nu-mi spune) si ca putem avea interpretari diferite.
Mda, dar ghici ghicitoarea mea cine va avea dreptate daca eu ii spun liniei asteia linia X si celeilalte linia Y, iar tu le spui exact pe dos amandurora, in conditiile in care tu corectezi lucrarea mea. Si pana sa ajungem la interpretare(de care nici nu ne-am apucat), nu trebuie sa pornim de la niste parametri/definitii unanim acceptate?

In profa de "Analiza operei de arta" aveam incredere totala ca e doctora in semiologie si nu s-a intamplat sa ne spuna tampenii,  ba ne-a mai si dat 100 de exemple care concorda toate cu teoria, pe cand tanti asta de-acum se vede ca nu e beton la analiza, ci la istoria artei propriu-zisa. Nu ne prezinta operele dpdv formal, ci dpdv istoriografic si in comparatie cu arta europeana a vremii, ceea ce e ok, ca e materia ei. In plus sunt de acord ca la arta canadiana e mai multa istorie si mai putina inovatie dpdv formal decat in Europa inceputului de secol 20. Canadienii doar mergeau la Paris si eventual se inspirau din arta vremii, apoi se intorceau aici cu ceva inovatii, niciodata extreme.

Dar asta tot nu rezolva problema liniei mele si faptul ca desi nu ne-a predat analiza, ne cere o lucrare despre...

I-am explicat din nou rationamentul meu, pe puncte, i-am spus ca exemplul pe care i l-am dat era din curs(ca doar nu riscam sa iau unul aiurea) si i-am raspuns ca o sa iau legatura cu aia mica sa ne punem de acord cum le numim pe liniile alea, la urma urmei le pot numi cum vor ele si incheiem discutia(bine, am spus asta cu alte cuvinte).  Nu mi-a mai raspuns. :)
Dar tot sunt curioasa de mor sa aflu si o a treia parere, just for fun. :)))
 

sâmbătă, 4 octombrie 2014

I want you back again...

Ne-a revenit cheful de decorare, ca tot ne-am mai linistit cu galeria, adica ne-am gandit ca am putea rearanja un pic si scoate de la naftalina multe din obiectele care stau ascunse prin sertare in subsol, din lipsa de mobile adecvate. De fapt e extrem de simplu, in sufragerie nu avem nici-un corp de mobila, am tot visat sa gasesc ceva colorat, ingust si care sa mearga cu scaunele mele, dar degeaba. Adica tot ce-ar merge s-a produs acum vreo 50 de ani si nu se mai gaseste la magazinul din colt. De-aia regret eu ca nu locuiesc intr-un loc miraculos ca LA unde gasesti inca asa ceva la preturi abordabile, la magazinul din colt...

P. s-a apucat sa faca acum vreo 10 ani o biblioteca/divider pe care o aveam montata provizoriu in apartament, pe niste blocuri de sticla. Cum dupa ce ne-am mutat la casa proiectele s-au tinut lant, n-am mai facut nimica-nimicuta(nici macar n-am remontat-o provizoriu) si cum n-avem chef de renovari majore la casa, ar fi bine sa terminam macar biblioteca. De fapt nu e biblioteca, e un corp pe perete, inspirat de celebrul "divider" al lui Charlotte Perriand si Jean Prouvé, care se vinde cam ca greutatea lui in aur, fara exagerare.

Charlotte Perriand este tanti aia geniala care a decorat l'Unité d'Habitation de Marseille si multe alte edificii desenate de Le Corbusier. A lucrat cu el zeci de ani. Piesele ei de rezistenta sunt aceste mobile proiectate pentru camerele studentilor din Cité Universitaire din Paris, bucataria aia pe care v-o aratam eu acum ceva vreme si care acum e la muzeu, plus alte piese facute in colaborare cu Le Corbusier, Pierre Jeanneret sau Jean Prouvé.

Despre Jean Prouvé nu mai zic, este unul dintre cei mai mari designeri de mobilier modernist. El a desenat cele mai frumoase scaune de bucatarie pe care le-am vazut eu vreodata si care sunt ceea ce visez sa-mi cumpar imediat ce o sa devin galerista celebra.  :)))

Acuma se-ntelege ca de cumparat nu poti cumpara asa usor o asemenea mobila decat daca apare subit la Christie's si se intampla sa ai pe fundul buzunarului fo' 75k ashea, ceea ce sa zicem ca nu e chiar cazu'...  Deci ceea ce poti sa faci atunci, mai ales daca esti pe sfert un fost student la arte si arhitectura si nu esti chiar ageamiu in lucratul lemnului, e sa te apuci sa-ti faci singur mobila in chestiune. Sau ceva care sa fie inspirat din, se-ntelege ca pretentiile sunt direct proportionale cu talentu', totusi.

Bine, in cazul lui P care a facut picioarele si cele 6 tablete din lemn acum 10 ani asta nu poate fi decat un atu ca nu se vor curba in timp, mai ales cand consideram ca acestea sunt ca prin miracol, 100% drepte.  Mai ramane restul, adica partea cea mai complicata("cutiile" alea din metal curbat, un vis nu alta), ca de-aia a si abandonat-o la momentul respectiv. Dar daca nu incerci, nu vei sti niciodata ce iese, nu? Omu' e hotarat si eu il sprijin, evident! :)

Mai ales ca visez sa-mi expun si eu obiectele din ceramica si sticla pe care nu le-am mai vazut de ani pe o mobila. Apoi mai trebuie s-o fac pe Cedri sa-mi promita ca n-o sa mi le sparga, ceea ce nu poate fi chiar asa de greu, nu? :)))
Nu-i asa ca e frumoasa mobila originala? Exista mai multe variante de culori/dimensiuni pe etaje, eu vreau doar sa adaug putin bleu undeva la asta din poza. Nu stiu unde, dar in nici un caz langa rosu si galben... :)

Mmmmm, tell me,
You gotta tell me you're coming back to me

You gotta tell me you're coming back to me...

joi, 2 octombrie 2014

barbati care ma inspira

Cam in 99% din cazuri, atunci cand mi-a placut in mode deosebit un artist plastic, vreun curent artistic, stil arhitectural sau chiar stil muzical/muzician, n-am putut explica imediat de ce.
Gustul mi-a venit intotdeauna instinctiv si-mi spuneam ca e un fel de karma, mai ales ca unele erau de-a dreptul ciudate.
Mai tarziu, cand am stat sa analizez, mi s-a parut firesc sa fie asa.
Firesc este sa-mi fi placut REM, desi asta e unul din gusturile "la norma", caci, nu-i asa, cui nu-i place REM, ca sa nu mai vorbim de Michael Stipe? A fost modelul meu de barbat fatal multa vreme. Am avut si-un iubit care-i semana leit cu care n-aveam mare lucru in comun, dar era de ajuns ca semana cu Stipe, nu? Si nici nu era "queer", ca sa zic asa...
Buun, dar cati stiu ca Michael Stipe e si artist visual? Sigur ca nu era greu sa-ti dai seama ca avea un gust extrem de subtil la costumele de scena si nu numai, gust care nu prea se poate cumpara, daca e sa ne gandim la Bono, situat in extrema cealalata. Nu stiu cat de bun artist visual e, dar daca ar fi pus cu aceeasi grija pe panza culorile alea cu care-si desena benzile peste ochi, sigur ar fi iesit ceva demn de privit si poate chiar pus pe pereti. Macar panzele, zic. Vaiii, vaiiii! :))))

Bunnn. Acuma nu stiu daca-i cunoasteti pe cei de la "Talking Heads", dar pe mine m-au cucerit de la prima ascultare cu "Burning down the house". Daca-i cunoasteti, sigur l-ati retinut pe vocalistul David Byrne care nici el n-arata chiar rau(ca tot veni vorba), desi nu mai e chiar tinerel. Baiii, ca o paranteza(fara bai, zice mama lu' Vio), ati observat ca barbatii care au stil cu adevarat sunt extrem de interesanti? O fi pentru ca ce e rarutz, e mai dragutz?
Vaiii, acuma sa nu va suparati pe mine, domnilor, se intelege ca d-voastra, cei care veniti in vizita pe aici aveti stil prin definitie, parol! :)

Si ca sa ne intoarcem la Bryne, acest domn este si el artist. Adica unul adevarat care expune, a desenat niste suporturi pentru biciclete incredibile la NY, etc... Am vazut niste picturi/ instalatii de arta contemporana al caror autor este, de-ti taiau respiratia.

Dar ce voiam eu sa va arat de fapt este acest video care mie nu-mi dovedeste decat ca acest domn e ceea ce se numeste un artist complet.

Mi s-a facut o pofta de dans ascultandu-i/privindu-i... ENJOY!

vineri, 26 septembrie 2014

vecinii mei frumosi - update

Acum ceva vreme in timp ce-l plimbam de Félix m-am intalnit cu unul din vecini(sta la vreo 5 case departare). Cred ca ne salutasem de maxim 2,3 ori cand trecea prin fata casei noastre spre maica-sa(sau mama soacra) ce locuieste la 3,4 case departare de noi, in directia opusa.
- Ce catel frumos aveti. Cati ani are?
- Multumesc. 2, 3, nu stim exact, l-am luat de un adapost, a fost un caine gasit pe strada. A d-voastra ce face?
- A murit in primavara.
- Of, imi pare rau. Era deliciul strazii, ingerasul.
- Multumesc. N-a suferit.

Catelusa lor, o mogaldeata de catel cum rar iti e dat sa vezi, era cunoacuta de toata strada. Cand nu aveau astia chef sa se duca s-o ia de la parinti(mai ales iarna), isi dadeau probabil telefon, o punea maica-sa pe trotuar si ei o asteptau la destinatie, 7,8 case mai incolo. Iar asta zbura ca o ghiulea de la unii la altii fara sa se uite nici in stanga, nici in dreapta. Doar vedeai un botz de blana fugind cat o tineau picioarele, pe trotuar, cu urechile in vant.

Cateva zile mai tarziu eram cu P si cu Félix si ne intalnim cu vecina:
- Buna ziua.
- Buna ziua.
- Din cauza d-voastra o sa ne luam caine, zice ea razand.
- Cum asa?
- Pai sotul meu v-a tot vazut cu catelul la plimbare si atat el cat si copilul vor caine. Acum vreau si eu. :))) In timp ce vorbeam apare si ala micu'.  Il mangaie pe Félix, cu ochii stralucind. Se vede ca e nerabdator...
- Ce bine, zic eu! De unde il luati?
- De la un adapost, am cautat pe net si-am gasit "Animatch".
- SUPER!!!! Am raspuns intr-un glas cu P.

Azi au oprit masina sa ne spuna ca merg sa ia un caine, asta seara.
Animatch e locul de unde sa iei un catel daca chiar vrei sa dai o sansa unui suflet. E un adapost privat, "no killing". Toti cateii lor sunt maturi, unii au chiar 10 ani...
Dar din fericire mai exista oameni pe lumea asta.


PS- ea e micuta Rose in varsta de 7 ani, o minune de catel, ca toti cateii dealtfel. :)

miercuri, 24 septembrie 2014

Ce mai fac? Nu c-ar conta...

Ascult asta in timp ce scriu o lucrare despre Adrien Hébert si "Le port de Montréal" de 1925 in care fac trimitere la arhitectura moderna si bineinteles la "Le Corbusier" si "la poésie de paquebots". 

 Sooo, "I got you babe".
Asa sa-mi ajute d-zeu! Am zis! Loooool



joi, 18 septembrie 2014

de doua zile-ncoace

 face si desface. Adica unii tin hartia/cartonul/tabloul, altii masoara, fac poze sau isi dau pur si simplu cu presupusul. Apoi rolurile se inverseaza si tot asa timp de 5,6 ore.
La un moment dat operele incep sa se plaseze singure. Sau cel putin asa ni se pare, de la oboseala.

Ca s-au nimerit si pardalnicele de cursuri taman in aceste zile.
Insa cu atat mai mare e satisfactia cand vine seara si trebuie sa ne retragem, ca pana si catelul a obosit privindu-ne. Ce pot sa spun cu siguranta e ca ne-am purtat "cu manusi".


Va astept sambata la vernisaaaaaj!

sâmbătă, 13 septembrie 2014

m-am intalnit cu Spiderman

azi cand ma duceam la muzeu, la un curs... :)
La intoarcere m-a prins ploaia, n-am avut umbrela si Spiderman era ocupat.
Dar ce mai conteaza? :)))))

joi, 11 septembrie 2014

fracturi

Discutand cu o prietena care ar vrea sa se mute din nou si iarasi cu fostul iubit, am ajuns la definitia maximei experiente de viata, dupa indelungi negocieri: "Dovada clara de experienta in viata este atunci cand nu te lasi inselata de acelasi individ, pentru a 7-a oara consecutiv".
Ca eu asa am facut - ii zic intr-o disperare, vrand s-o ajut sincer - macar m-am straduit sa variez, de dragul parului alb al preietenelor. Mda, cred ca puteam sa fiu mai diplomata.

La fiecare inceput de an scolar/trimestru cumpar o tona de pixuri. In ciuda zgarceniei am boala la pixuri(inginerul din mine nu doarme) si cumpar numai roller-uri de preferinta nemtesti, care se evapora si reapar apoi prin toate colturile casei, inexplicabil si eventual fara capac.
Am cumparat asadar pentru P unele ieftine, ca el n-are boala la pixuri si nici pretentii(cica) si ale naibii daca nu sunt toate la locul lor ocupandu-mi tot suportul de pixuri de pe birou. Asadar mi-am luat doua penare babane si am ascuns in ele pixurile mele si tot ce era mai de valoare, gen marker colorat, creioane mecanice, guma de sters cu pisica, etc, adica tot ce-ar fi putut sa se evapore la fel de neasteptat. Aseara, cum stateam noi in pat, eu citind pentru scoala, el lucrand la ale lui, mi-a cerut un pix sa noteze ceva. I-am dar pixul meu cel rosu cu care subliniam ideile principale si i l-am luat apoi inapoi, c-am zis ca-mi trebuie. Cinci minute mai tarziu am facut o miscare brusca eu sau catelul Félix, penarul care era undeva langa mine s-a rasturnat si cele aproximativ 30 de pixuri, creioane,  gume, etc... s-au imprastiat cu zgomot pe parchet. Ce sunt alea? intreaba P. Care alea? Nu sunt nimic!

Vecinul meu imi vorbeste des de copii lui cand ne intalnim in autobuz. Nu stiu de ce dar am retinut doar numele fetitei si al baiatului mijlociu. Ieri povestea ceva de baiatul cel mare. Aha, Félix! Deci acum pricep de ce au facut fetele alea cand am trecut eu pe strada cu catelul, imediat ce-l adoptasem si i-am anuntat vesela nevoie mare ca el e catelul nostru iubit, Félix.

Daca credeti ca nu sunt diplomata, se vede ca nu l-ati cunoscut pe vecinul Edouard. Il intreaba intr-o zi pe P, cu maxim interes, ce mai face. Acuma P zice sa fie politicos si incepe sa-i spuna ca s-a apucat sa faca o cabana in spatele curtii, la care asta intreaba, cu ochii holbati de mirare: "DE CE?".





miercuri, 10 septembrie 2014

dude in Canada

Mimi nu s-a intors si probabil nici nu se va intoarce in curand daca e sa nu tin cont de faptul ca zilele trecute, in timp ce P tunea gazonul, au aparut in curte, in gasca, vreo 200 de Mimi. Au plecat dupa ce au dat iama in fructele(???) cedrilor din dotare. Sau poate ca era chiar Mimi venita sa-mi prezinte noile ei prietene, iar eu n-am fost acolo. :)

Asa ca pentru a uita fie si partial de Mimiloi, ne-a aparut in curte si ne-a adoptat de-a dreptul, pisoiul Virgil. Publius Vergilius Maro(Virgil) are o varsta inaintata, e tare slab si e pisoiul vecinilor din spate-leteral, mutati aici cam anul trecut. Pe vecini i-am cunoscut vara asta cand au venit sa intrebe daca am vazut un pisoi bej pe care-l pierdusera. P le-a zis ca nu, dar a doua seara cine iesea de sub scara noastra? Virgil! Asadar m-am dus la ei la usa sa le spun ca l-am vazut, dar se pare ca revenise acasa intre timp. Peste alte cateva zile il cautau prin curtea vecinilor din spate. La scurt timp insa si-a capatat libertatea si dreptul de-a umbla brambura, drept pe care-l foloseste cu prisosinta, caci s-a mutat in curtea noastra. Daca nu e latit in mijlocul curtii sau pe masa la soare, sigur e ascuns prin vreun colt si ne sare in fata cand nu ne asteptam, in cautare de mangaieri. Pe care le are garantate, caci pana si catelul Félix il indrageste si-l lasa sa se frece de el.

Iar cu cateva saptamani in urma cine era tolanit la 2 metri de pisica Cedri, in curte? Un pui de marmota. O frumusete.  Nu schita niciun gest cum ca era surprins. A decis intr-un tarziu sa se care sub cabana si tocmai cand credeam c-a plecat departe, am vazut marmota-mama traversand curtea in aceeasi directie, ducandu-si cam greu cele cateva kg in plus. Pe marmota asta o filmam eu in "driveway" la vecinul din fata si probabil i-am parut cucoana de treaba si-a decis sa vina la noi cu tot cu pui. Asta daca nu l-o fi fatat aici.

Aaaa, iar saptamana trecuta a aparut dupa 3 luni de absenta pisoiul Virgule despre care nu v-am povestit. Virgule a aparut in curte iarna trecuta si-am crezut ca e abandonat ca era cam amarat si nici nu avea colier. I-am dat sa manance de cateva ori(de fapt ii puneam mancare si apa calda zilnic), am dat telefon la primarie si apoi la cei care se ocupa de refugiul din urbe si-am decis sa incerc sa-i gasesc casa, cu ajutorul lor. Nu-l puteam tine la noi in casa pentru ca Félix nu-l suporta, a intrat si-a fost mare tambalau. In fine, poveste lunga pe scurt, Virgule a disparut si reaparut o saptamana mai tarziu cu un colier la gat si curatel(asta pe la sfarsitul lui martie), deci am dedus ca fie avea stapan, fie l-a adoptat cineva intre timp.
L-am intalnit la cateva strazi departare prin aprilie si fugea spre mine de manca pamantul cand l-am strigat, sa vina sa-l mangai. Ultima data venise in vizita prin iunie.

A reaparut saptamana trecuta in spatele curtii, ma privea dintr-un tufis, dar a disparut relativ repede(pana sa apuc sa vin cu mancarica) pentru ca Félix a tinut sa-i reaminteasca taman atunci de sentimentele ce-i poarta. Dar macar am apucat sa ne vedem, cred ca si lui i se facuse dor. :)

Tocmai ii spuneam lui P ca mi-e groaza ca vine iarna mai ales pentru pisoii care traiesc afara(sunt vreo doi care-si faceau veacul prin zona si carora le dau sa manance si le pun apa calda iarna). Mi-a spus ca poate rezolvam apa calda cu un mic panou electric, o baterie si-o rezistenta care sa tina vasul cald. Offf, ce bine! Anul trecut erau obisnuiti sa vina sa manance, vedeam urme de labute in zapada si uneori ii surprindeam acolo.

Deci cam asta, nu ma intrebati de oameni ca singurii cu care m-am vazut in ultima vreme sunt colaboratorii. As putea sa va spun pe cine am mai taiat de pe lista FB sau cine m-a  taiat pe mine, ar fi extrem de haios ca post, daca ar merita sa-mi pierd vremea. Dar nu. Prieteni de-un "like" sunt pe toate drumurile. "Calci pe ei ca pe dude"(citat din persoajul colectiv - creatorul popular). Looool, vai cat sunt de spirituala. In realitate sunt extrem de nedreapta cu oamenii, vai vai. :)))))

PS- In poze sunt Virgule(pisoiul negru) si Virgil care a venit sa-mi spuna ca-i place Piuneza, in prima dimineata a Piunezei acasa. Era acolo la 7 dimineata.


sâmbătă, 30 august 2014

Istet si pe baterii

Cine se scoala de dimineata, ajunge la capatul unui fir electric, parca asa era zicala. :)
Cam pe la 5.00am ne-am inceput ziua de ieri, prima zi de dupa intoarcerea din vacanta, ca ne pusesem in pat odata intorsi de la aeroport(si dupa ce-am adus gradina zoologica acasa) pe la 6.00pm.
Si-am adormit bustean. Ne-am trezit apoi pe rand in toiul noptii sa ne schimbam hainele si sa ne spalam pe dinti macar, apoi am dormit pana pe la 3.00 am, apoi pana la 5.00 am.
La 7.30h servisem deja micul dejun si chiar un fruct ca gustare si eram in strada sa plimbam catelul din dotare si sa admiram minunata dimineata de vara tarzie canadiana.
Vaiiii, e prima data cand prind o asa lumina in cartierul meu, e minunata lumina dimineata devreme, pacat ca n-am avut telefonul sa fac poze, dar poate fac azi, ca e doar 6.00 dimineata si m-am trezit de mult. :)

Dupa inca doua ore despachetasem un pic, bagasem rufe la spalat si dadeam cu aspiratorul. Cu mopul n-am dat, dar na, sa nu exageram totusi. Eu am ce am cu praful, petele de pe parchet ne arata ca suntem intr-o casa de oameni vii. :))

La 10.30 eram in drum spre socri sa luam corespondenta pe care o uitasem cand am luat gradina zoologica. Pe la 11.00 mancam o prajitura facuta de mama soacra fara ocazie, zice ea. Am refuzat sa iau si la pachet si acum regret.

La 13.00 eram la cea mai apropiata reprezentanta Mercedes sa incercam un Smart electric, visul unei nopti de vara. N-aveau decat unul cabrio la reprezentanta noastra si nici-un altul pe o raza de cateva mii de km(pe la Vancouver era cel mai apropiat), ca se pare ca e sfarsit de model, Europa e departe si nu vor sa ramana cu ele in stoc. Si asta era "full equipped" si cabrio cum am zis, ceea ce urca pretul destul de sus. Am calculat noi toate "rabais"-urile, cat da guvernul canadian la cumpararea unui vehicul electric(fo 8 mii), cat da Mercedes sa scape de ele( fo 3+3)... si-am zis totusi sa reflectam un pic.
Era frumusel asta nou nout si scump, mda. :)

Am revenit acasa si-am plecat sa vedem singurul smart electric "uzat" care aparuse in vanzare cu o zi inainte la numai 30km distanta si care de fapt ne pornise la drum in prag de dimineata. Asta "vechi" era un 2013, vandut abia in martie 2014,  impecabil ca aparenta, fara sistem de navigare la bord si palete de regenerare a sistemului de franare la volan, dar na... un GPS pot sa-mi cumpar. Cred ca nu are nici scaune incalzite,  vaiiii, ceea ce inseamna ca-mi poate ingheta fundul iarna. Intrebarea e daca imi ingheata mai mult decat imi ingheta cand asteptam autobuzul sau cand mergeam pe jos... :) 

Am facut calculelele si dupa ce-am negociat un pic, am ajuns la o diferenta considerabila fata de primul si am batut palma. Deci sunt fericita posesoare a unei piuneze(vorba lui P), dar e una electrica si asta e important. Cel ales e negru cu argintiu si interior rosu(cel din poza) si nu alb+rosu+rosu, adica e mai putin "saritor in ochi", ca nu tin sa ies in evidenta. Vreau doar sa ajung la servici/unde am treaba mai repede daca trebuie si sa nu poluez prea tare daca tot pot.

Sa zicem ca-s mai putin deprimata ca-n alti ani de intoarcerea din concediu. :)



PS- Aia de la Mercedes erau toti imbracati casual, veseli, comandasera o masina cu mancare in curtea concesionarului si o cisterna cu apa si gheata care a fost turnata toata in capul angajatilor(vreo 20, 30) in timp ce eram noi acolo, pe principiul noi de ce n-am fi idiotei daca tot traim in era show off-ului? Adica de ce-am face donatii fara sa ne punem paie in cap? Vanzatorul care ne servea pe noi ne-a marturisit cu voce inceata ca nu-i pare asa rau ca n-a participat la udare din cauza ca era ocupat cu noi, vazandu-l pe colegul lui de birou, romanul Valentin tremurand ca varga si ca nu nimerea sa-si ia prosopul si sa fuga sa se schimbe. 

duminică, 24 august 2014

Daca maine

intru in Louvre, mai ies saptamana viitoare. Si atunci cand mai vad catacombele? ca tot vreau sa...

Aseara am coborat sa cer prosoape curate la receptie, ca cica daca stai in regim de aparthotel, nu ai dreptul nici la curatenie, nici la prosoape curate. Adica curatenie iti faci singur cu aspiratorul din dotare, ca doar asta nu facusem in concediu, sa bag aspiratorul, iar prosoape poti sa ai daca mergi sa ceri la receptie si ai norocul sa nu se termine peste zi si atunci astepti pana la 10 seara, ca mine.

Am coborat asadar la 10 pm si dupa primele 2 fraze receptionistul m-a intrebat daca sunt romanca. Zicea ca unchiul lui e insurat cu o romanca si locuieste la Timisoara. Saracul de el, i-am zis. Pentru ca locuieste in romania in primul rand. :)
Apoi mi-a zis ca daca vorbesc domol(doucement) am accent de Quebec. I-auzi! E deja un pic mai bine, zic. Apoi am vorbit despre socialism, comunism si egalitate in drepturi. I-am spus ca nu cred in asa ceva si mi-a dar prosoapele, chiar unul in plus.
I-am promis sa nu-l irosesc aiurea, asa ca am avut dreptul la o apa minerala de 1L din partea casei.

Si la o alarma de incendiu azi dimineata pe la 8, ocazie cu care am aflat ca in Paris nu poti bea o cafea inainte de ora 9(o fi doar duminica). Nici macar la Starbucks-ul din colt unde dupa ce ieri mi-au scris pe pahar la nume Paula, azi m-au transformat in Cola, desi strigasem destul de tare.
Maine le spun ca ma cheama Coka, desi cred c-ar trebui sa ma asez ca omul normal la o terasa si sa beau o cafea adevarata, daca tot sunt aici. Cu biscuitzel.

E bine in vacanta.

sâmbătă, 19 iulie 2014

De la Montréal

Ce mai e pe la noi? Nimic interesant sau toate la fel de interesante ca si pana acum, am demontat in sfarsit ultima expozitie, ca mai era un pic si se lipeau tablourile de ziduri si se desprindeau hartiile, ca artista asta ultima n-a vrut sa acrosam guasele pe hartie(operele care nu erau inramate) asa cum le faceam de obicei, cu magneti la colturi, ci le-a lipit de zid cu un fel de scoci fara acid, folosind o banda in partea de sus si cateva mici puncte de sustinere pe lateral. In fiecare zi trebuia sa apas/lipesc pe 2,3 locuri, ca-mi era ca-mi cad alea de pe perete de mai mare dragu'. Pana la urma i-am zis sa vina sa puna niste ace micute sau ceva macar la cele care aveau deja gauri la colturi. Hahahha, ca sa nu spun ca n-a vrut sa punem nici macar numere langa opere, pentru identificare, de trebuia sa dau "harta" galeriei fiecarui client si sa-i explic de unde incepe numerotarea. Deci in mod normal omul trebuia sa numere incepand cu opera de langa biroul meu si continuand sa faca turul galeriei pentru a avea informatiile fiecarei opere. Normal ca dupa 10 pierdeai sirul. Unii clienti ma intrebau direct preturile, tehnica, etc, altii plecau pur si simplu. :) E drept ca si mie mi s-a facut lene sa pun niste cifre pe zid dupa vernisaj, la urma urmei eu sunt sefa, dar sunt destul de relax cu artistii. Partea frumoasa e ca mi s-a intamplat sa se intinda coarda destul de mult si cand s-a dat drumul la elastic si ne-a izbit peste fata, am stat cu comprese o saptamana. Toata lumea e de acord - artisti si galeristi - ca in bransa asta galeristii sunt ai dracului si artistii dificili. Eu incerc sa fiu altfel, dar de cele mai multe ori se ajunge tot acolo. :)

P a avansat la cabana din lemn din gradina, desi i-a luat ca si timp dublu sau triplu decat preconizase, ca intotdeauna si uite ca n-am reusit sa facem fantana/cascada nici anul asta in spatele curtii, iar pe dealul pe care l-am facut cu pamantul scos de la "patio" in acest scop, cresc buruieni de ti-e mai mare dragul. La anul...
Cabana insa va fi fara exagerare cea mai frumoasa cabana din spatele curtii pe care am vazut-o vreodata, ca nu degeaba omul asta a facut un an de arhitectura. Ca sa nu mai vorbim de ala de arte. :) O sa-i fac o poza cand va fi gata.

Azi am trecut pe la un butic de haine nu departe de galerie unde mai intram eu din cand in cand, mi-am luat doua tricouri ieftine si dragute si stand de vorba cu proprietarul-vanzator pe care tocmai il felicitam pentru rezistenta de-a tine deschis timp de 15 ani, acesta imi spune ca e din ce in ce mai greu(de parca nu stiam) si ca in august pleaca definitiv in Europa. Au luat hotararea de-a deschide un restaurant/bar cu vedere la mare, la Barcelona. Au deja un prieten acolo si simt nevoia de schimbare, mai ales ca pustiul lor are abia 5 ani, deci acum e momentul. E al treilea butic de unde imi mai luam eu lucruri dragute care inchide. Nenea imi zicea ca canadiencele nu sunt ca europencele. Pai nu, Gap si Mex rezista, of course...

Apoi am trecut pe la singurul butic de pe strada mea care inca ma atrage si care n-a dat inca faliment si-n dorinta de-a contribui, am intrat, hotarata sa si cumpar. Si surpriza!!!! Aveau vanzare de esantioane de "La fée maraboutée", asa ca mi-am luat doua pulovere/bluze lucrate manual, exact din bumbacul ala cumparat de mine acum 2 sptamani de la magazinul de arta care venea, culmea, tot din Franta. 
Astea cumparate sunt fuarte, fuarte chic, asadar ma voi inspira si eu din modele, mai ales ca abia l-am inceput pe-al meu.

Aaaa. si daca intereseaza pe cineva dar probabil ca nu si de ce-ar interesa, Starbucks-ul din coltul strazii avea toaleta defecta azi, asa ca dupa o gluma cu WCul cu angajatii, i-am invitat sa vina sa faca pipi la mine la galerie, dar mi-au zis ca vin doar daca e coada la restaurantul vecin unde au acces promis.

Si da, asteptam vacanta, cu avionul din si inspre Franta. Incepe bine, n-am chef sa vad pe nimeni din Ro in afara de 5 persoane, ceea ce va fi destul e greu, dar o sa ma straduiesc. :)







joi, 10 iulie 2014

in joaca?

cand ma uit la aranjamentele peisagiste ale unora dintre vecinii mei, inteleg imediat care e diferenta intre talent si joaca.

Si nu, aceste fotografii nu sunt din Florida unde e vara continua ci in Canada, unde avem 6 luni de iarna. Dar daca exista pasiune, putem avea o mica gradina tropicala fix in fata casei.
Sa nu-mi spuneti ca n-ati vazut casa din cauza plantelor, ca nu va cred. :)

Majoritatea plantelor sunt sezoniere, presupun ca iarna merg intr-o sera, undeva, habar nu am unde.


marți, 8 iulie 2014

iaurt

Am descoperit de ceva vreme iaurtul/kefirul cel mai bun(fara exagerare) din toate cate am mancat si credeti-ma ca sunt mancatoare de drum lung. Se numeste Pinehedge farms si este produs la o ferma, undeva in Ontario.

Faptul ca atat iaurtul cat si Kefirul sunt produse direct in borcanul de sticla(nu de plastic) de 1kg si ca laptele nu e omogenizat inainte deci atunci cand il cumperi, continutul borcanului se "tine" de "il poti taia cu cutitul", face produsele delicioase. Cand il car am grija sa nu-l rastorn, ca sa nu se amestece.

In plus borcanul e reciclabil, deci iti poti lua dolareii inapoi cand duci ca mine la magazin sacosa plina cu borcanele plimbate prin metrou si autobuz. Imi place atat de tare kefirul asta ca prefer sa nu mananc daca n-am avut timp sa cumpar(se vinde doar la doua magazine aproape de galerie si la unul mai aproape de casa, dar trebuie mers cu masina). De multe ori kefirul se termina mai repede de pe raft si atunci cumpar iaurt.

Nimerindu-ma intr-o dubla ipostaza de carator de iaurt si invitat la o cina acasa la cineva, am rugat gazdele sa-mi puna borcanul la ei in frigider pana dupa... asa ca vrand-nevrand am inceput o discutie despre iaurt pe care eu bineinteles ca l-am laudat, ca doar de-aia il car ca nebuna in carca. Le-am spus ca il pot gusta daca vor si-as fi mers pana intr-acolo incat l-as fi oferit cadou daca trebuia, dar n-a trebuit...
Gazda mi-a spus: chiar, uite ce idee buna, ca e in cautare de iaurt bun. S-a adus borcanul, s-a turnat intr-un mic recipient si s-au pregatit lingurite. Dupa prima inghititura gazda a spus: "Aaaa, asta e iaurt european!". Si a lasat lingurita jos. Nuuu, imi vine sa strig, ASTA e iaurt, dar realizez la timp ca e in van si arunc un: daaaaa? cat am putut eu de neutru. Ei, zic apoi, e vorba de gusturi si chiar era vorba SI de gusturi, dar oare de ce numesc oamenii iaurt ceva ce seamana mai degraba cu inghetata? :)
Ma uit la P care nu zice nimic, doar face ochii mari si da capul intr-o parte... suficient cat sa ma apuce rasul si sa nu-l mai privesc o buna bucata de vreme, de frica sa nu...

Il intreb acasa pe P(evident) ce voia sa zica, numai ca sa fiu sigura si-mi zice: "La dracu, e iaurt!"

In rest cina a decurs foarte bine, am realizat insa ca e foarte greu daca nu imposibil sa explici cuiva ce e ala iaurt, cand el a mancat iaurt toata viata lui si nu era nici pe departe ceea ce-i descrii tu. Si era scris pe cutie IAURT, la dracu! :)
Asa cum e greu sa explici cuiva orice altceva pe care il cunoaste el mai bine... :)

Ma uit pe eticheta produsului meu si ma intreb oare pe cate borcane de iaurt/kefir avem la ingrediente doar doua: lapte si culturi bacteriene? (putem chiar considera chestia cu laptele bio un moft, n-are neaparat treaba).
Voi va uitati pe lista de ingrediente a produselor pe care le cumparati?

PS- mai jos avem situl internet al firmei producatoare. Am ras cu lacrimi vazandu-l, o sa intelegeti de ce. Deci oamenii astia fie utilizeaza "marketingul invers", fie n-au nevoie de asa ceva. Nici macar link catre FB nu au. :)  Am senzatia ca vand tot ce produc.


http://pinehedge.com/

PS1- Am auzit si varianta 2, romani plangandu-se aici ca nu gasesc produse ca acasa, dar daca le sugerezi ceva nu se duc sa cumpere, ca nu e la supermarketul din colt si "cum dracului sa cari asa ceva in metrou, ai innebunit?" :)
Eu am gasit si branza adevarata/cascaval, care miroase chiar a balega uneori, pentru ca, nu-i asa, branza adevarata miroase a balega uneori, asta daca-si mai aminteste cineva care e gustul branzei adevarate...



vineri, 27 iunie 2014

oare pasarile viseaza?


A venit vremea ca Mimi sa iasa afara de-adevaratelea si sa cunoasca lumea de dincolo de fereastra prin care privea, de-o luna incheiata.
Luni dimineata, pe 23 juin (la o luna fara o zi de ziua cand a venit la noi) la ora 8.00 a fost eliberata in curte si dupa 2, 3 secunde in care a privit buimaca in jur, si-a luat zborul. Am crezut ca asta a fost tot, vazand-o cum dispare printre case, dar a descris in zbor un cerc mare, s-a intors si s-a asezat cuminte in copacul cel mai apropiat de fereastra ei, semn ca-si facuse deja planul unde sa locuiasca. I-am scos mancarea si apa afara, in cazul in care insectele si viermii nu vin singure la ea, apoi ne-am apucat de lucru in curte, P la cabana lui iar eu mai mult ma invarteam prin gradina. Zilele de luni si marti au fost doua dintre cele mai frumoase din ultima vreme, Mimi a inceput sa descopere imprejurimile, explorand mai intai copacii gigantici ai vecinilor, apoi altii si altii din ce in ce mai departe.

Nu pot sa descriu sentimentul pe care-l poti avea cand pasarea salbatica pe care ai crescut-o zboara in zari albastre si revine o jumatate sau chiar o ora mai tarziu, ti se aseaza pe umar sa te ciuguleasca de ureche si sa se frece de obrazul tau.

Pana la urma suntem singura ei familie, zice P si mi se face brusc mila de botul asta de carne si pene care nu stie pe ce lume se afla. Poate ca nu stie nici ca e pasare, ca sa nu mai vorbim ca probabil habar nu are ce specie...
Si totusi pare fericita, a inceput sa zboare departe, s-a intors si s-a balacit in apa, m-a alergat pe mine prin curte si chiar am surprins o alta Mimi venita la socializare, la numai doi, trei metri distanta. Insa seara parea dezorientata, iar cum marti s-a pornit ploaia serios si-a prins-o prin boschetii de langa casa vecinului, a venit imediat ce-am chemat-o. Am bagat-o in casa marti seara, hotarata sa nu repet figura, orice ar fi.

Miercuri ne-am trezit la ora 6.30 ca-n fiecare dimineata de-o luna incoace, am iesit in curte si-am alergat un pic, am cautat rame si Mimi a tinut sa-mi arate cum e capabila sa manance singura. Parea chiar mai afectuoasa ca de obicei.
Am hotarat in cele din urma sa ma bag in pat pentru inca vreo ora si-am atipit cu fereastra deschisa, ascultand-o cum "vorbeste" singura. M-am trezit mai tarziu si-am constatat ca plecase. Se plictisise probabil, mititica.
Desi ma gandeam c-o sa revina, n-a facut-o inca.

Sunt convinsa ca e fericita acolo unde este si cine stie, intr-o zi, poate va trece sa mi se aseze pe umar si sa ma ciuguleasca usor de ureche.
Acum e seara si ma intreb daca pasarile viseaza, caci daca da, cu siguranta una va visa un vis in care doarme pe cadrul unui tablou, mananca unt de arahide, capsuni si "bluettes", face baie intr-un castronel pe un birou si are drept prieteni/familie doua aratari stranii care-o numesc Mimi si se hlizesc la ea. Pana la urma nu-i un vis urat pentru un pui de pasare fara pene, cazut pe pamantul umed, sub un copac...
Iti multumim pentru tot ceea ce ne-ai daruit, Mimisor!

PS: Avem aici, aici si aici cateva filmulete cu Mimi facute luni, in prima zi a vietii ei de pasare libera. :)

luni, 16 iunie 2014

reactiune


Tocmai citeam mai ieri niste insemnari dar nu mai stiu din ce carte: " Pour qu'une nation compte, il faut que la moyenne en soit bonne. Ce qu'on appelle civilisation ou simplement société n'est rien d'autre que la qualité excellente des médiocres qui la composent".  Emil Cioran

Cum stateam eu asta seara intr-o pauza de munca fizica langa cabana(facem o cabana in curte sa tinem uneltele de gradinarit, una, alta), mi-a venit un gand.
Chiar de n-as fi iubitoare de animale si nu mi-ar pasa neaparat ce se intampla cu niste suflete nevinovate la 10000 km de mine, doar uitandu-ma la cine vrea moartea acestor caini si-as deveni imediat IMPOTRIVA, ca reactiune fireasca si gest de bun simt.
Decat pe drum batatorit impreuna cu o mie de insipizi neinspiranti, mai bine singur pe poteca, taica sau cu doi, trei la fel ca tine, intr-o tufa de maracini. Macar ai despre ce sa vorbesti in timp ce-ti cureti scaietii de pe izmene.
Vointa muta muntii din loc. Indiferenta tampeste.


sâmbătă, 7 iunie 2014

Noutati proaspete si noi... :)

Lume, lume, trebuie sa va impartasesc neaparat noutatile!

P tocmai m-a sunat extaziat sa-mi spuna ca Mimi mananca singura! A asistat la intregul proces de invatare, "ceea ce eu sunt geloasa de mor" ca nu am fost prezenta. Of!

Mi-a zis ca-n timp ce el era acolo, micuta a prins cu ciocul cateva seminte, mai intai cu varful, apoi cand si-a dat seama ca nu e o pozitie tocmai buna pentru a le putea inghiti, a schimbat tactica si le-a luat cu lateralul ciocului, s-a jucat cu ele si chiar a inghitit una, doua.  Cum probabil nu-i era foame,  nu le inghitea propriu-zis, ci continua joaca cu prinsul, cu o dexteritate din ce in ce mai mare: le apuca, le tinea in interiorul ciocului, apoi le arunca si tot asa...

Sunt tare fericita, caci asta inseamna ca va putea foarte curand sa-si ia zborul si sa se bucure de libertate, dar in acelasi timp si un pic trista ca va pleca... of, of, Mimisor! :)

OF, OF, OF, OF.... :)

vineri, 6 iunie 2014

Zénon

Acum stiu de ce-mi placea atat de tare Giacometti, ale carui sculpturi le-am redescoperit in muzeele americane si asta gratie lui Sartre. Din cand in cand trebuie sa "ascultam" ca sa stim cum sa privim.

De trei mii de ani sculptorii au reprezentat cadavre, le-au culcat pe sarcofage, le-au  asezat pe scaune sau le-au urcat in sa. "Dar un mort pe un cal mort nu fac nici cat jumatate dintr-unul viu". J. P. Sartre

Daca privim orice panza sau sculptura si ne apropiem de ea, nu ne apropiem de personaje, ci de palida lor reprezentare... cu cat ne apropiem de opera, deci, cu atat vedem mai bine reprezentarea unei realitati(sau poate nici atat) si niciodata realitatea.
Vedem urmele pensulei pe suprafata panzei si unii ar zice ca un portret e cu atat mai "bun" cu cat aceasta suprafata este mai transparenta, mai lucrata si gestul pictorului mai departe.
Oare?
Si daca da, de ce?
Pentru ca ne creeaza iluzia unei realitati? Pentru ca vedem poza unui mort, precum Sartre dit?
Care e diferenta intre un portret hiper realist si o pictura abstracta "reprezentand" un personaj?
Mmmm, dar nu despre asta voiam sa scriu...

Voiam sa scriu despre Giacometti. Cand am citit "La recherche de l'absolu" a lui Satre am stiut in sfarsit de ce-l iubesc pe Giacometti. E ca si cand am inteles pentru prima data versurile unui cantec  pe care-l ascultam de ani fara sa fi inteles o iota si care-mi era drag fara sa pricep cum si de ce...

 Le stiam pe personajele acelea, le simteam fara sa le cunosc. De aceea, pe masura ce citeam textul, radeam cu gura pana la urechi:

"Il nous livre des hommes et des femmes déjà vus. Mais non pas déjà vus par lui seul. Ces figures sont déjà vues comme la langue étrangère que nous tentons d’apprendre est déjà parlée. Chacune d’elles nous découvre l’homme tel qu’on le voit, tel qu’il est pour d’autres hommes, tel qu’il surgit dans un milieu interhumain, non pas, comme je l’ai dit plus haut pour simplifier, à dix pas, à vingt pas, mais à distance d’homme ; chacune nous livre cette vérité que l’homme n’est pas d’abord pour être vu par après, mais qu’il est l’être dont l’essence est d’exister pour autrui".
 Jean Paul Sartre, La recherche de l’absolu, dans Situation III, Gallimard.

Faceti un test cand vedeti o sculptura a lui Giacometti: priviti-o de la 10 metri, apoi de la 5m, apoi de la 2. Si remarcati ce vedeti, adica daca vedeti personajul apropiindu-se, cu obrazul rotund si ochiul adancit in orbita sau din contra personajul acela ramane la distanta oricat de mult v-ati apropia.
Apoi indepartati-va inca o data si priviti omul lui Giacometti. Si intrebati-va ce vedeti.

Acesta e Giacometti. :)

Photo: L'homme qui marche II, 1959-60, Bronz, 183 x 94 x 22 cm
© 2011 Succession Giacometti / Artists Rights Society (ARS), New York / ADAGP, Paris

miercuri, 4 iunie 2014

Ce mai facem noi la Montréal la pranz,

intr-o zi obisnuita, chiar daca afara-i innorat...
Mergem la plimbare/la serviciu fara graba si ne oprim sa tragem cu ochiul la altii care traiesc in ritmul verii. Si putem chiar sa cantam la pian daca ne da talentul afara din casa, caci pianul ne asteapta ca in fiecare an, in acelasi loc, la coltul strazii.
Si e al nostru, al tuturor. :)))

luni, 2 iunie 2014

Mimi, o saptamana dupa...

Crestem mari mai ceva ca Fat Frumos din poveste si ne place tare mult sa ne rasfatam, mai ales ca ne-am obisnuit sa petrecem ceva vreme impreuna, in fiecare seara.

Asta seara dupa ce i-am dat sa manance am pus-o pe piept si ca de obicei mi s-a urcat pe umar si s-a cuibarit lipita de obraz(am decis eu ca e fetita, am asa un sentiment)... A inceput sa-mi ciuguleasca in par si sa zica ceva pe limba ei, un fel de piuit. P zicea ca inchidea ochii cand o mangaiam cu obrazul. De obicei adoarme daca o tin asa si probabil as adormi si eu bustean la cat de tare ma relaxeaza, daca nu mi-ar fi frica sa n-o strivesc. Am stat cu ea o vreme cu ochii inchisi si-am profitat de ragaz sa-mi amintesc.

Pe puiul de gugustiuc din copilarie l-am gasit cu bunica in fundul curtii pe la inceput de septembrie, cazut din cuib inca si mai dezbracat. A trebuit sa plec la scoala destul de repede si sa-l fac orasean si pe el.
L-am crescut tot intr-o cutie de pantofi, apoi liber intr-o camera si oarecum in bucatarie. Nu-mi mai amintesc detalii, dar la cat caca face Mimi care e mai mica decat gugustiucul Costica(am avut si-o gaina Costica crescuta dintr-un pui ratacit, iesit dintr-un ou pe sub lemne), realizez ca parintii mei au fost la fel de nebuni ca si mine sa mi-l lase liber. Sau o fi invers? :)

Sambata am luat-o la vernisaj, ce credeti si era aproape sa eclipseze artista, iar seara la restaurant am repetat de trei ori povestea ei: in stanga, in dreapta, in diagonala.

Parca nici astia din casa nu mai sunt asa gelosi. E oricum prima data cand vad o pisica geloasa care se urca in cusca ei ocupata temporar de Mimi(cusca pe care dealtfel o uraste), din care nu vrea sa se mai dea jos. Puteam s-o duc si la vet cu tot cu cusca si nu si-ar fi dat seama. Iar Félix care se tavalea pe jos cersind atentie exact in clipa in care incepeam s-o hranesc pe Mimi parca s-a mai potolit.
Lui P. inca nu-i vine sa creada ca bazaconia se transforma de la o zi la alta.

Vecinul mi-a zis asta seara ca e "eturneau", adica graur. E drept ca mierla neagra are ciocul galben si mai subtire.
Deci cam asa...