miercuri, 15 octombrie 2014

rezonante

Dupa ce a scris romanul "Comment faire l'amour à un negre sans se fatiguer", care e un fel de indrumar de "cum poate un negru sa intre in patul unei blonde de la Mc Gill"(si nu oricare blonda, ci una de  Westmount, montréalezii stiu de ce :))) ) care de fapt se traduce prin "cum poate un scriitor necunoscut sa publice/vanda prima carte intr-un loc unde ploua cu scriitori", va trebui sa scrie unul despre "cum poate un negru(haitian/canadian/québécois) sa intre in academia franceza, pe usa din fata, incet si fara zgomot". Ca sa nu va mai spun ca ar putea sa ne invete si cum sa fim scriitori "japonezi", indiferent de culoarea pielii. Sau macar cum sa fim un pic mai buni.

N-am stiut niciodata cu certitudine de ce-mi place sa-l citesc pe Danny Lafferière, banuiam ca pentru ca l-am cunoscut personal in primele doua, trei luni de Canada cand nu prea stiam pe ce lume ma aflu si nici de ce. Am ras atunci cu lacrimi si mi-am zis ca daca intalnesc inca 2,3 oameni ca el in tara asta, n-o sa regret c-am venit. Pana acum n-am regretat. Candva voi scrie probabil despre intalnirea aceea. E extrem de amuzanta.

Dar una peste asta nu pentru asta l-am citit constant si-am simtit intotdeauna nevoia sa cumpar cartile lui, sa le am la indemana.
Scrie asa cum vorbeste: simplu. Nu iti spune cum e mai bine, nu-ti arata cat de multa literatura/filozofie cunoaste, nu-ti spune ce sa faci. Scrie.
Cred ca scrierile lui pot fi citite cu acelasi interes atat de casnica posesoare  de studii medii neposesorul de studii de specialitate  cat si de doctorandul la filo. Adica ia fiecare din ele cat poa' sa duca. (nu suntem misogini, nu-i asa?)

Ultima lui carte cumparata(si penultima scrisa, cred) este "L'art presque perdue de ne rien faire". M-a izbit titlul si-am cautat indelung un semn printre pagini, acolo in librarie. N-am gasit nimic. Am cumparat cartea cu un sentiment amestecat. Sentimentul de.
Ajunsa acasa am deschis cartea febril. Citesc o pagina, citesc doua, baiiii, zic, ia uite ce senzatie de "deja vu", ptiu, ptiu. Dupa vreo trei pagini asa, dau din cap si soptesc in barba: nene Daniele, io nu te cred pe matale ca nu l-ai citit, sa stii. Sper sa scrii undeva ca l-ai citit, auzi "aicea"?

Continui sa citesc, cu mana cam incordata pe coperta si cu dintii usor stransi, a injuratura. Da' ma abtineam, cat de cat...
DA!!!! am sarit la un moment dat de-am "spariat" omu' de langa mine!!!!!
SCRIE AICI, VEZI? LA PAGINA 43!
????!!!!
Scrie negru pe alb, negru pe alb: "C'est Cioran qui s'étonnait que, malgré le temps, la mort ait pu garder toute ça fraîcheur"... apoi continua(traduc):
"In unele culturi funerariile pot dura saptamani si doliul, luni, ca sa nu zic ani. In altele, ca-n America de Nord spre exemplu, unde corpul nu este altceva decat un produs de schimb, am simplificat toata treaba. Aceasta se rezuma, azi, la un numar restrans de cunoscuti, mai mult grabiti decat tristi, care asteapta sub umbrelele negre un taxi in fata casei funerare pentru a da fuga la restaurant, caci se stie deja din antichitate ca ritualurile mortii cresc apetitul..."
Urmeaza apoi o scurta reflectie filozofica, cu trimitere la Montaigne pe care n-am s-o pun, dar oricum daca nu cunoastem atitudinea lui Montagne "face à la mort" la care face referire autorul, aflam asa simplu in cateva cuvinte. Urmeaza in sfarsit incheierea: "Asta e genul de introspectie care-ti cade deasupra capului dupa trei zile de ploaie. Si ramai asa la fereastra privind strada, pana cand cainele cere afara".

Acum si asa am inteles de ce-l iubesc pe Danny Lafferière. Intr-o dupa-amiaza ploioasa de toamna, privind pe geam, cu o carte in mana si Félix alaturi.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu