luni, 13 octombrie 2014

Rosu - ruginiu


A venit, a venit toamna... si cu ea nevoia de rosu si aer curat. Am purces asadar azi in natura, nu foarte departe de Montréal, la Mont St-Hilaire, pentru o plimbare de cateva ore, la pas.
Muntele St-Hilaire e departe de-a avea inaltimea sau vechimea verilor sai Muntii Apalasi, dar are o particularitate pe care putin o cunosc: detine nu mai putin de 370 specii de minerale, din care 49 specii tip, rare sau unice pe Terra. Printre acestea se pot intalni: sérandite, catapléite, analcime, leifite, natrolite, elpidite, sidérite, leucophanite, leucosphénite, narsarsukite, etc. Sa nu credeti ca eu am vreo idee care si cum, dar daca trece vreun cunoscator prin zona, sa stie ce si cum... O parte a acestui munte(o cariera) e detinut de facultatea McGill, sectia geologie. Asta ca sa vedeti cat sunt unii studenti de norocosi.


Deci daca nu putem face drumetii in locuri de-ti taie rasuflarea, cu ochii dupa florile de colt, putem sa ne uitam dupa pietre si credeti-ma ca experienta e unica, mai ales cand pleci cu rucsacul plin. :)
Mont St-Hilaire are multe trasee care-s de obicei pline, dar daca vrei cu adevarat, gasesti locuri unde intr-o zi aglomerata ca azi(weekend lung), nu intalnesti mai mult de doua trei persoane.

Sigur ca tai la un moment dat niste zone "proprietate privata", dar sa zicem ca nimeni nu se supara cu adevarat in acest sezon. E vorba despre terenuri cu artari pentru recoltatul siropului de artar, atat de cunoscut tuturor, unde exista adevarate retele de conducte prin care primavara, dupa dezghet, curge licoarea dulce spre punctul de colectare. In aceste puncte se deschid in acea perioada restaurante traditionale numite "la cabane à sucre", unde ti se serveste mancare locala, imbibata din belsug cu elixirul magic.


Ne-am plimbat mult si-am cules pietre, apoi ne-am tras sufletul impreuna cu patrupedul din dotare, servind gustarea din sac. 
Si pentru ca ziua nu e perfecta fara sa avem senzatii tari, a trebuit sa ma intepe o viespe in conditiile in care sunt alergica la intepaturi(asta dupa ce rasesem de P pe care-l alergase o albina). Si mi s-a umflat bratul si-a inceput sa ma manance peste tot, inclusiv pielea capului.
Bine ca m-a intepat in brat si nu ca cea de acum doi ani, de fund. Pot macar sa ma asez si unde mai pui ca P a putut sa inspecteze cu mai multa usurinta ca data trecuta, la microscop, inteptura, in cautare de ac.


Acasa m-am frectionat cu patrunjel verde si cu tinctura de echinaceea si roseata a mai trecut. A dat inspre ruginiu, c-asa e toamna... :)

2 comentarii :

  1. aaaa, ce frumos! și ce aiurea cu viespea aia! noi am asteptat pana acum sa mergem pentru ca in septembrie inca mai erau niste tantari urati.
    si n-ati cantat nimic, sa inteleg?

    RăspundețiȘtergere
  2. Ufff, am avut bratul umflat pana la cot, cred ca ramasese un residuu de ac, ceva, am curatat aseara intepatura bine bine si cu gheata peste noapte a inceput sa se retraga. Imi spunea ieri o prietena amatoare de drumetii ca viespile toamna sunt f. agitate si trebuie purtata maneca lunga.

    Cat despre cantat: acum regret ca nu, pentru ca sunt sigura ca as fi speriat pana si viespile, dar daca vezi privirea cainelui cand incep sa cant, intelegi de ce.... :) Plus ca am avut niste portiuni pe perenuri private, deci nu se facea... :)

    RăspundețiȘtergere