vineri, 27 iunie 2014

oare pasarile viseaza?


A venit vremea ca Mimi sa iasa afara de-adevaratelea si sa cunoasca lumea de dincolo de fereastra prin care privea, de-o luna incheiata.
Luni dimineata, pe 23 juin (la o luna fara o zi de ziua cand a venit la noi) la ora 8.00 a fost eliberata in curte si dupa 2, 3 secunde in care a privit buimaca in jur, si-a luat zborul. Am crezut ca asta a fost tot, vazand-o cum dispare printre case, dar a descris in zbor un cerc mare, s-a intors si s-a asezat cuminte in copacul cel mai apropiat de fereastra ei, semn ca-si facuse deja planul unde sa locuiasca. I-am scos mancarea si apa afara, in cazul in care insectele si viermii nu vin singure la ea, apoi ne-am apucat de lucru in curte, P la cabana lui iar eu mai mult ma invarteam prin gradina. Zilele de luni si marti au fost doua dintre cele mai frumoase din ultima vreme, Mimi a inceput sa descopere imprejurimile, explorand mai intai copacii gigantici ai vecinilor, apoi altii si altii din ce in ce mai departe.

Nu pot sa descriu sentimentul pe care-l poti avea cand pasarea salbatica pe care ai crescut-o zboara in zari albastre si revine o jumatate sau chiar o ora mai tarziu, ti se aseaza pe umar sa te ciuguleasca de ureche si sa se frece de obrazul tau.

Pana la urma suntem singura ei familie, zice P si mi se face brusc mila de botul asta de carne si pene care nu stie pe ce lume se afla. Poate ca nu stie nici ca e pasare, ca sa nu mai vorbim ca probabil habar nu are ce specie...
Si totusi pare fericita, a inceput sa zboare departe, s-a intors si s-a balacit in apa, m-a alergat pe mine prin curte si chiar am surprins o alta Mimi venita la socializare, la numai doi, trei metri distanta. Insa seara parea dezorientata, iar cum marti s-a pornit ploaia serios si-a prins-o prin boschetii de langa casa vecinului, a venit imediat ce-am chemat-o. Am bagat-o in casa marti seara, hotarata sa nu repet figura, orice ar fi.

Miercuri ne-am trezit la ora 6.30 ca-n fiecare dimineata de-o luna incoace, am iesit in curte si-am alergat un pic, am cautat rame si Mimi a tinut sa-mi arate cum e capabila sa manance singura. Parea chiar mai afectuoasa ca de obicei.
Am hotarat in cele din urma sa ma bag in pat pentru inca vreo ora si-am atipit cu fereastra deschisa, ascultand-o cum "vorbeste" singura. M-am trezit mai tarziu si-am constatat ca plecase. Se plictisise probabil, mititica.
Desi ma gandeam c-o sa revina, n-a facut-o inca.

Sunt convinsa ca e fericita acolo unde este si cine stie, intr-o zi, poate va trece sa mi se aseze pe umar si sa ma ciuguleasca usor de ureche.
Acum e seara si ma intreb daca pasarile viseaza, caci daca da, cu siguranta una va visa un vis in care doarme pe cadrul unui tablou, mananca unt de arahide, capsuni si "bluettes", face baie intr-un castronel pe un birou si are drept prieteni/familie doua aratari stranii care-o numesc Mimi si se hlizesc la ea. Pana la urma nu-i un vis urat pentru un pui de pasare fara pene, cazut pe pamantul umed, sub un copac...
Iti multumim pentru tot ceea ce ne-ai daruit, Mimisor!

PS: Avem aici, aici si aici cateva filmulete cu Mimi facute luni, in prima zi a vietii ei de pasare libera. :)

luni, 16 iunie 2014

reactiune


Tocmai citeam mai ieri niste insemnari dar nu mai stiu din ce carte: " Pour qu'une nation compte, il faut que la moyenne en soit bonne. Ce qu'on appelle civilisation ou simplement société n'est rien d'autre que la qualité excellente des médiocres qui la composent".  Emil Cioran

Cum stateam eu asta seara intr-o pauza de munca fizica langa cabana(facem o cabana in curte sa tinem uneltele de gradinarit, una, alta), mi-a venit un gand.
Chiar de n-as fi iubitoare de animale si nu mi-ar pasa neaparat ce se intampla cu niste suflete nevinovate la 10000 km de mine, doar uitandu-ma la cine vrea moartea acestor caini si-as deveni imediat IMPOTRIVA, ca reactiune fireasca si gest de bun simt.
Decat pe drum batatorit impreuna cu o mie de insipizi neinspiranti, mai bine singur pe poteca, taica sau cu doi, trei la fel ca tine, intr-o tufa de maracini. Macar ai despre ce sa vorbesti in timp ce-ti cureti scaietii de pe izmene.
Vointa muta muntii din loc. Indiferenta tampeste.


sâmbătă, 7 iunie 2014

Noutati proaspete si noi... :)

Lume, lume, trebuie sa va impartasesc neaparat noutatile!

P tocmai m-a sunat extaziat sa-mi spuna ca Mimi mananca singura! A asistat la intregul proces de invatare, "ceea ce eu sunt geloasa de mor" ca nu am fost prezenta. Of!

Mi-a zis ca-n timp ce el era acolo, micuta a prins cu ciocul cateva seminte, mai intai cu varful, apoi cand si-a dat seama ca nu e o pozitie tocmai buna pentru a le putea inghiti, a schimbat tactica si le-a luat cu lateralul ciocului, s-a jucat cu ele si chiar a inghitit una, doua.  Cum probabil nu-i era foame,  nu le inghitea propriu-zis, ci continua joaca cu prinsul, cu o dexteritate din ce in ce mai mare: le apuca, le tinea in interiorul ciocului, apoi le arunca si tot asa...

Sunt tare fericita, caci asta inseamna ca va putea foarte curand sa-si ia zborul si sa se bucure de libertate, dar in acelasi timp si un pic trista ca va pleca... of, of, Mimisor! :)

OF, OF, OF, OF.... :)

vineri, 6 iunie 2014

Zénon

Acum stiu de ce-mi placea atat de tare Giacometti, ale carui sculpturi le-am redescoperit in muzeele americane si asta gratie lui Sartre. Din cand in cand trebuie sa "ascultam" ca sa stim cum sa privim.

De trei mii de ani sculptorii au reprezentat cadavre, le-au culcat pe sarcofage, le-au  asezat pe scaune sau le-au urcat in sa. "Dar un mort pe un cal mort nu fac nici cat jumatate dintr-unul viu". J. P. Sartre

Daca privim orice panza sau sculptura si ne apropiem de ea, nu ne apropiem de personaje, ci de palida lor reprezentare... cu cat ne apropiem de opera, deci, cu atat vedem mai bine reprezentarea unei realitati(sau poate nici atat) si niciodata realitatea.
Vedem urmele pensulei pe suprafata panzei si unii ar zice ca un portret e cu atat mai "bun" cu cat aceasta suprafata este mai transparenta, mai lucrata si gestul pictorului mai departe.
Oare?
Si daca da, de ce?
Pentru ca ne creeaza iluzia unei realitati? Pentru ca vedem poza unui mort, precum Sartre dit?
Care e diferenta intre un portret hiper realist si o pictura abstracta "reprezentand" un personaj?
Mmmm, dar nu despre asta voiam sa scriu...

Voiam sa scriu despre Giacometti. Cand am citit "La recherche de l'absolu" a lui Satre am stiut in sfarsit de ce-l iubesc pe Giacometti. E ca si cand am inteles pentru prima data versurile unui cantec  pe care-l ascultam de ani fara sa fi inteles o iota si care-mi era drag fara sa pricep cum si de ce...

 Le stiam pe personajele acelea, le simteam fara sa le cunosc. De aceea, pe masura ce citeam textul, radeam cu gura pana la urechi:

"Il nous livre des hommes et des femmes déjà vus. Mais non pas déjà vus par lui seul. Ces figures sont déjà vues comme la langue étrangère que nous tentons d’apprendre est déjà parlée. Chacune d’elles nous découvre l’homme tel qu’on le voit, tel qu’il est pour d’autres hommes, tel qu’il surgit dans un milieu interhumain, non pas, comme je l’ai dit plus haut pour simplifier, à dix pas, à vingt pas, mais à distance d’homme ; chacune nous livre cette vérité que l’homme n’est pas d’abord pour être vu par après, mais qu’il est l’être dont l’essence est d’exister pour autrui".
 Jean Paul Sartre, La recherche de l’absolu, dans Situation III, Gallimard.

Faceti un test cand vedeti o sculptura a lui Giacometti: priviti-o de la 10 metri, apoi de la 5m, apoi de la 2. Si remarcati ce vedeti, adica daca vedeti personajul apropiindu-se, cu obrazul rotund si ochiul adancit in orbita sau din contra personajul acela ramane la distanta oricat de mult v-ati apropia.
Apoi indepartati-va inca o data si priviti omul lui Giacometti. Si intrebati-va ce vedeti.

Acesta e Giacometti. :)

Photo: L'homme qui marche II, 1959-60, Bronz, 183 x 94 x 22 cm
© 2011 Succession Giacometti / Artists Rights Society (ARS), New York / ADAGP, Paris

miercuri, 4 iunie 2014

Ce mai facem noi la Montréal la pranz,

intr-o zi obisnuita, chiar daca afara-i innorat...
Mergem la plimbare/la serviciu fara graba si ne oprim sa tragem cu ochiul la altii care traiesc in ritmul verii. Si putem chiar sa cantam la pian daca ne da talentul afara din casa, caci pianul ne asteapta ca in fiecare an, in acelasi loc, la coltul strazii.
Si e al nostru, al tuturor. :)))

luni, 2 iunie 2014

Mimi, o saptamana dupa...

Crestem mari mai ceva ca Fat Frumos din poveste si ne place tare mult sa ne rasfatam, mai ales ca ne-am obisnuit sa petrecem ceva vreme impreuna, in fiecare seara.

Asta seara dupa ce i-am dat sa manance am pus-o pe piept si ca de obicei mi s-a urcat pe umar si s-a cuibarit lipita de obraz(am decis eu ca e fetita, am asa un sentiment)... A inceput sa-mi ciuguleasca in par si sa zica ceva pe limba ei, un fel de piuit. P zicea ca inchidea ochii cand o mangaiam cu obrazul. De obicei adoarme daca o tin asa si probabil as adormi si eu bustean la cat de tare ma relaxeaza, daca nu mi-ar fi frica sa n-o strivesc. Am stat cu ea o vreme cu ochii inchisi si-am profitat de ragaz sa-mi amintesc.

Pe puiul de gugustiuc din copilarie l-am gasit cu bunica in fundul curtii pe la inceput de septembrie, cazut din cuib inca si mai dezbracat. A trebuit sa plec la scoala destul de repede si sa-l fac orasean si pe el.
L-am crescut tot intr-o cutie de pantofi, apoi liber intr-o camera si oarecum in bucatarie. Nu-mi mai amintesc detalii, dar la cat caca face Mimi care e mai mica decat gugustiucul Costica(am avut si-o gaina Costica crescuta dintr-un pui ratacit, iesit dintr-un ou pe sub lemne), realizez ca parintii mei au fost la fel de nebuni ca si mine sa mi-l lase liber. Sau o fi invers? :)

Sambata am luat-o la vernisaj, ce credeti si era aproape sa eclipseze artista, iar seara la restaurant am repetat de trei ori povestea ei: in stanga, in dreapta, in diagonala.

Parca nici astia din casa nu mai sunt asa gelosi. E oricum prima data cand vad o pisica geloasa care se urca in cusca ei ocupata temporar de Mimi(cusca pe care dealtfel o uraste), din care nu vrea sa se mai dea jos. Puteam s-o duc si la vet cu tot cu cusca si nu si-ar fi dat seama. Iar Félix care se tavalea pe jos cersind atentie exact in clipa in care incepeam s-o hranesc pe Mimi parca s-a mai potolit.
Lui P. inca nu-i vine sa creada ca bazaconia se transforma de la o zi la alta.

Vecinul mi-a zis asta seara ca e "eturneau", adica graur. E drept ca mierla neagra are ciocul galben si mai subtire.
Deci cam asa...