marți, 29 decembrie 2015

Recomand

Am fost moarta de bolnava, ziceam. De fapt ma durea gatul si uneori capul, dar durerea de cap trecea. Si cea de gat trecea, apoi revenea si mai si. N-am fost la medic, m-am doftoricit singura cu chestii care cred ca n-au ajutat, ca am avut/am probabil vreo infectie in gat. Sau poate ca nu.
Acum mai am o tuse care uneori pare magareasca, deci ma intreb daca n-o fi ceva pulmonar, dar cum n-am transpirat, nu simt nimic in piept, nu ma ingrijorez.

Intr-una din seri cand paream sa tusesc mai putin am fost la film. Am vazut "The big short", dupa cartea omonima a lui Michael Lewis.
Am inceput sa tusesc inca de la reclame, incercam sa o fac delicat, noroc cu sonorul care e atat de tare ca nu-ti auzi gandurile.
Am reusit sa opresc magareata si am fost atenta la actiune. N-am inteles decat jumatate, poate chiar mai putin, desi intelegeam ce zic oamenii. Cum spuneam deja, mai prindeam cate-o poanta si ma grabeam sa rad, ca sa stiu de ce-am dat banii pe bilet. Dupa film, acasa, ne-am asezat comod la locurile noastre si mi s-a povestit filmul.
In timpul vizionarii, am vazut un actor cunoscut si zic: ia uite ce cunoscut e asta. Am realizat apoi ca era vorba de Brad Pitt. Brade, mama, dac'ar fi dupa mine, ar trebui sa-ti cauti job. Nu ca nu te plac, esti tare frumusel cu barba, cand vorbesti putin si-ti sta bine cu ochelari de intelectual sau de hipster (na' ca am folosit cuvantul desi nu stiu chiar bine ce inseamna), da' decat doar ca nu s-ar aduna de-un salar'...

Recomand filmul cu caldura, iar ca sa nu patiti ca mine va si spun despre ce e vorba. E vorba de un nene care e real si viu ca mine si ca d-voastra, desi mult mai destept. Ca mine, ca ca d-voastra nu stiu.
Si nenea asta si-a lasat meseria de doctor si s-a apucat sa fie "trader" pe Wall Street. In 2008 si-a dat seama ca piata imobiliara americana o sa crape si s-a apucat sa faca "short"-uri, adica un fel de pariuri pe piata bursiera cum ca piata o sa se duca dracului. Nu prea l-a crezut lumea, dar in final i-a convins pe unii sa investeasca bani in "short"-urile lui si asa si-a multiplicat investitia (cateva zeci de milioane de $) de vreo 250 de ori. In fine, ideea nu e asta cu banii, ideea filmului e atitudinea celor din jur: economisti, banci, investitori, guvern, etc, care au negat si neaga in continuare c-ar fi probleme.
Deci chestiunea s-a intamplat, dar e ca si cand nu s-ar fi intamplat, adica acum in 2015 suntem chiar mai rau.

De-aia filmul e autentic si-ar trebui vazut de noi toti, sa intelegem cum stam si cat de "sanatoase" sunt economiile mondiale, ca tot se lauda unii repetat ca ies din recesiune. Ba culmea e ca unii doar ies, desi n-au admis niciodata c-ar fi intrat...
Ma rog, filmul nu e numai despre nenea asta, sunt vreo patru grupuri in peisaj, iar poantele sunt bestiale.

Mi-a placut o replica: "Adevarul e ca poezia, nu place tuturor".

Sa avem un an nou minunat si fara scurtaturi sau ma rog, cu scurtaturile bune!

vineri, 18 decembrie 2015

examenul 1 e gata

La examenul din seara asta, cel despre "Piata si evaluarea artei", din cele 40 de intrebari, vreo 3,4 erau despre cum il cheama pe X-ulescu. X-ulescu fiind fie vreun vanzator de antichitati/arta din sec. 17 din Olanda (Ole!), fie vreun galerist new yorkez de la inceputul sécolului, ori vreun alt personaj gen directorul de la Sotheby's sau alte astea care sincer m-au cam lasat rece. Atat de rece, ca nici macar nu m-am chinuit sa retin cum ii cheama pe aia exact.  Bine, pe unii i-am retinut din intamplare, ca de exemplu pe Peter Cecil Wilson pe care o sa ma chinuiesc sa-l uit acuma, ca chiar nu stiu la ce-mi va folosi sa-i stiu numele.

Cand am vazut ca-mi pica asta la examen, adica intrebare gen "Cine e galeristul care... si ce a adus el nou pe piata artei?", imi venea sa raspund: "Who fking cares?" Dar cum eram totusi in mediu academic, am raspuns asa: "Nu-mi amintesc cum il cheama, dar a facut asta: ...". Celelalte intrebari au fost ok, am batut campii cu gratie, ca de obicei.

La sfarsit m-a intrebat proful daca a fost greu examenul. I-am zis ca in general nu, dar cum unele raspunsuri imi erau necunoscute, am improvizat iar daca n-am nimerit-o, macar o sa rada. I-am multumit apoi pentru curs care chiar mi-a placut si mi-a multumit si el pentru participare. Adevarul e ca am participat intens, ca daca ne tot intreba si nu erau alti "raspunzatori", raspundeam. M-a intrebat la un moment dat daca am mai facut cursul si-mi venea sa zic ca l-am trait, dar am zis ca nu. Eu eram cu raspunsurile la intrebarile practice, colega Francine era cu intrebarile complicate de la ora 21.00 (ramaneam vreo doi, trei aproape de fiecare data sa dezbatem chestiunea cu proful 15, 20 min) iar alta colega era cu rasul, asta nu credea niciodata ca situatia X a fost posibila a.i. proful ajunsese ca inainte sa ne spuna vreo anecdota sa-i zica: "O sa radeti, dar asa e".

Minunat curs, plin de anecdote si usurel pentru cine cunoaste un pic mediul.
Deci gata, s-a terminat si asta. Ma incearca un sentiment de tristete dupa fiecare curs cu profi simpatici si f. pregatiti (nu numai teoretic), cum a fost acest domn care (parca v-am mai spus) e specialist in Andy Warhol - a facut un catalog "resonné" de-al lui Warhol si timp de 30 de ani a fost conservatorul unei colectii corporative imense la care evident a participat si participa. Aaaa, si e el insusi un colectionar adevarat, de-aia rari care-si incep collectia cu bani putini, cu ceva ce nu are/nu vrea toata lumea si care o transforma intr-o comoara. Si a scris si nu stiu cate carti despre Warhol. Oare cand le-o fi facut pe toate? :)

De-aia nu-mi vine mie sa ma las de scoala, chiar si cand imi vine.
Baiii (fara bai), ma doare un gat de mor si parca si capul. A inceput brusc dupa examen. "Pai de boala avem noi timp acum, domnule?" Cu trei zile inainte de celalalt examen?

duminică, 13 decembrie 2015

Artistul loveste din nou sau "work in progress" RE!

Va povesteam acum ceva vreme despre Spiral Jetty. 
Ei bine, vecinii mei artisti lovesc din nou! Cu reni si cadouri de data aceasta.

Mai intai s-au ascuns timizi prin boscheti. Renii, nu vecinii. :) Apoi a aparut sania, cadourile si mai apoi o funie verde cu care erau legate animalele (urmeaza poza recenta). Iar cadourile au lumini inauntru, destul de discrete, astfel incat sa lumineze doar putin fetele renilor. Seara sunt o frumusete,  aceste animale, promit sa va arat. Nu ca ziua mi-ar placea mai putin, le ador!

Iar in fata garajului a aparul un oras din polistiren decupat pe care o sa-l pozez maine. Sigur ne mai asteapta si alte surprize, daca suntem cuminti. Sa ne imaginam cam cat timp i-a luat artistului sa le produca. Sania e din lemn si e executata cu aceasta ocazie... :)

Sunt de departe cele mai frumoase/originale decoratii de Craciun pe care le-am vazut vreodata. Sa speram ca vor putea fi reciclate. Eu o sa ma ofer sa le pastrez/utilizez la anul.







Si da, asteptam zapada. Sau poate ca nu... :)

miercuri, 9 decembrie 2015

antiromantism

Ma simt intr-un fel de parca as citi poezie. Citesc:

"Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată"...

Si exclam aproape strigand: Condensator! 
Morala: nu speriati femeia inginer cu dielectricul.

(Nichita Stanescu, Îmbrăţişarea)

marți, 24 noiembrie 2015

nimic nu mai e ce-a fost

La granita pari picat din luna cand spui ca mergi la NYC sa vizitezi muzee, esti intrebat daca mai faci si altceva si zici ca nu. Te gandesti ca poate ai dat raspunsul gresit si trebuia sa zici ca mai si mananci si dormi, dar ca de obicei e prea tarziu ca s-o mai dregi, esti deja bizar.
Cand spui ca hotelul ti-e in Manhattan, esti rugat sa astepti inauntrul vamei pana se uita ei putin la masina. Putinul e relativ. E prima data cand se intampla si am senzatia ca nu si ultima. Intram in alta etapa, e clar.

Nu ne-au mai intrebat daca avem fructe si aveam. Nici eu nu le-am spus ca am zis ca vad ei si singuri, ca nu sunt chiori. Da' ce, parca de niste grapefruit nu puteau ei sta? Au cautat ce trebuia, apoi ne-au urat drum bun. De fructe n-a mai venit vorba. Am remarcat ca atat vamesii de la ghereta cat si cei dinauntru erau umani. Cei dinauntru faceau glume. Parca primisera ordin sa nu mai fie constipati, sa fie oameni. Macar atata, daca incep sa ne dea jos din masini, sa ne faca sa asteptam juma' de ora, apoi sa ne controleze si-n chiloti, stiind totusi ca ne ducem la ei sa le dam bani, nu sa le luam. De inteles ii inteleg totusi si asta ma enerveaza, o sa ajungem sa gasim normal sa fim opriti si perchezitionati pe strada, cu arma in mana.

De la Montréal la NY erau cel putin 10 echipaje de politie pe autostrada, dintre care 99,9% asteptau cu fata spre NYC. Au cas où...
Iar in Manhattan politie cata frunza si iarba. E drept ca urma sa fie un fel de parada peste doua zile
, dar totusi, mirosea a schimbare. Hotelul nostru e aproape de World Trade Center. Cei sapte, opt politisti de langa World Trade Center aveau puscoace automate carora le vedeai de departe tevile.

E prima data cand am vazut World Trade Center dupa ce l-au reconstruit. De fapt au reconstruit doar un turn undeva langa amplasamentul fostelor turnuri gemene. Turnul e relativ "conservator" dpdv al formei si materialelor utilizate: genul de zgarie nor din sticla si metal terminat la partea de sus sub forma piramidala. Dezavantajul zgarie-norilor new yorkezi e ca-i poti vedea foarte rar in toata splendoarea lor, fiind mai tot timpul ascunsi dupa alte cladiri. Cum la NY nu exista arhitectura de proasta calitate, pierzi intotdeauna din detalii, la prima vedere.
Turnul meu parea deci relativ anost vazut de departe, dar cand ne-am apropiat am descoperit ca primele vreo 20 de etage sunt extrem de interesant concepute. Peste materialul propriu-zis s-au montat panouri de sticla groase de cativa centimetri care se rotesc in jurul axei proprii si care pot crea diverse forme. E ca o constructie din carti de joc pe care o poti rearanja diferit, dupa cum iti place. E ca si cand ai un turn caruia-i schimbi forma, concept arhitectural extrem de interesant dar destul de vechiut dealtfel.

Pe locul celor doua turnuri gemene nu s-a construit. S-au pastrat cele doua gropi imense ce reprezinta fostele fundatii care au fost transformate in monumente. Sunt doua gropi gigantice de sectiune patrata de circa 3 etaje, amenajate in fantani. Apa se scurge spre partea centrala unde se gasesc alte doua gropi negre de sectiune patrata ce par sa nu aiba fund. Senzatia e extrem de puternica, te trimite cu gandul la un mormant gigantic, la o groapa comuna, la un "dépotoir".

Apa cade de la nivelul nostru, de foarte de sus deci, formant un zid luminos. Efectul vizual si auditiv e cum am zis, extrem de puternic, de prabusire. Zidul exterior are o placa metalica in care s-au decupat numele victimelor din 9/11. Placa e luminata din interior. Efectul total e incredibil, mai ales ca din loc in loc erau cativa trandafiti albi infipti in placa aceea cu nume.

Va las sa judecati singuri, desi e relativ dificil daca nu imposibil, sa captezi un sentiment cu ajutorul unui aparat foto. Daca am timp o sa incarc si un video.

PS- turnul pare micut in poza pentru ca poza e facuta de pe deal, cred ca lipseste cel putin 1/3 din el. Pe net gasiti poze interesante daca doriti.


marți, 17 noiembrie 2015

Sober

am senzatia ca traiesc intr-un film suprarealist. dar nu oricare, ci unul extrem de prost, incarcat de simboluri pe care regizorul a decis sa le lase agatate unele de altele, asa numai ca sa destabilizeze. sau pentru ca n-a putut mai mult.

ce pacat ca nu-mi place alcoolul, ar fi un moment bun pentru a consuma in cantitate. iar de fumat m-am lasat de prea multa vreme, fir-ar... si tocmai acum parca miroase mai abitir a ierburi aromatice la liber, peste tot in jur...

colac peste pupaza, P imi tot aminteste ca exista retete speciale de brownies sau de biscuiti, de parca nu stie ca  zaharul nu face bine.

ps_ spiritelor artistice le recomand varianta asta: https://www.youtube.com/watch?v=Y697CvJdMBA


duminică, 15 noiembrie 2015

reflets

Reflets racines dans l’eau calme
Des collines cavalières
Sous leur robe
L’infortune parle à son maître
Le sourd a des rages de troupeau
Comme un fagot de fouets
Veille des décors résignés
Les oiseaux sortent de la nuit
Avec des chansons de secours
Un coq de panique jaillit
Des vignes de l’orage
Les vendanges sont faites
Sur son pupitre le front s’étale
Comme le froid sur le miroir des morts
Entre deux semblables
Le lourd naufrage du sommeil. 
 
Reflets racines dans l’eau calme, Paul Éluard 

joi, 12 noiembrie 2015

subiectele la examen

Gata cu primul examen la arhitectura. Ma rog, istoria arhitecturii, ca aproape tot ce fac eu la scoala e istorie, poate si de-asta e asa interesant.
Examenul a durat trei ore ca orice examen care se respecta si cred ca am scris binisor, acum am vazut ca la primul punct zicea sa dam exemple de biserici (la toate zicea asta, normal) SI DE PERSOANE care au influentat evolutia in cauza... Eu am vorbit in principal de biserici si de arhitecti, dar cred ca trebuia sa mai zic vreo doua nume de "Monseigneurs" sau episcopi, erau niste chestiuni istorice importante legate de cele 300 de biserici aproape identice din Londra industrializata a anilor 1800. Mi-a scapat. Da' daca intram in asta imi mai trebuiau 3 ore ca si-asa am lasat creionul jos la ora 20.55. Probabil trebuia doar sa specific numele oamenilor. Mno.
Am apucat sa corectez, dar mi-am uitat pasta corectoare acasa si lucrarea mea arata ca naiba, cu taieturi, scris langa... Am avut dreptul la dictionar si cred ca doar eu am folosit unul (de fapt l-am intrebat pe prof inainte ca sa fiu sigura ca avem voie si a zis: da, da, cum sa nu) si pe cuvant ca l-am rasfoit des, dupa ora 19.30 parca era din ce in ce mai greu cu ortograful. 

Si ca sa ma laud, la lucrarea scrisa tot la cursul asta (partea cu primele forme de urbanism, tz-ispe mii de fortificatii intinse pe vreo 200 de ani, ceva istoria religiei si cateva biserici) am luat 9.50 din 10. Nu stiu pentru ce au fost alea -5 procente, dar mi-e drag de nota pentru ca media clasei a fost 66% si incepusem sa am indoieli dupa ce proful ne-a explicat inainte sa ne spuna nota ca lucrarile au fost slabe in majoritate. Zic intotdeauna ca nu ma intereseaza nota si nu ma afecteaza daca e de exemplu 75 sau 80%, insa ma bucur cand e foarte buna, mai ales la lucrarile cu subiecte "libere". Am inca teama de-a scrie intr-o limba straina, desi cred ca m-am ameliorat mult in franceza, mai ales la costructia frazei. Atat de mult ca stau sa ma gandesc daca nu incep sa le pun invers in romaneste, dat fiind faptul ca in afara de blog nu scriu nimic altceva.

Observatia mea: cursurile de arhitectura sunt cele la care citesc si cand n-am chef. Adica am chef si atunci cand n-am. :)))
Mi se intampla sa merg cu P la plimbare si sa ma trezesc vorbind: "Uite casa asta este o « cutie paladiana » cu ceva accente prost inspirate de stil victorian". O sa ajunga saracul sa ocoleasca bisericile, ieri imi zicea la un moment dat in timp ce ne plimbam prin centrul vechi sa nu ma uit la dreapta unde trona in toata splendoarea ei o biserica neo-gotica stil georgian.

De multe ori ma intreaba cate ceva doar asa la misto, stiu sigur ca stie, de multe ori mai bine decat mine, doar a studiat un an arhitectura adevarata cu portofoliu de desene si tot tacamul. Plus un an de arta plastica si istoria artei, in vederea pregatirii admiterii la arhitectura. 
Mda, uneori e asa si pe urma invers, alteori e invers si pe urma asa.
Subiectele sunt astea, ca sa nu le uit. Si mai ales sper sa nu uit raspunsurile. :))))

 


marți, 10 noiembrie 2015

arta in fata casei

Daca nu ajung eu la "Spiral Jetty", vine "Spiral Jetty" la mine, mi-am zis zilele trecute in timp ce plimbam cainele.  Sunt indragostita de "land art", dar manifestarile de gen sunt de fiecare data departe, nu ca n-ar exista inca. Cunosc un domn care face land art si care ma invita in fiecare toamna pe Mont St-Hilaire unde el participa la "Création-sur-le-champ", dar ba sunt plecata in perioada aia, ba nu am timp, din pacate.
Dar surpriza! Pe strada paralela cu a mea, vecinul care face iarna ursi din zapada, vara cai din sarma si toamna vrajitoare din orice, facuse o spirala din frunze, in fata casei lui si alta putin pe terenul vecinului.

Cum se afla in fara casei, i-am cerut permisiunea sa fac poze si i-am multumit pentru asa o frumusete. Ii multumisem si-l felicitasem si pentru calul gigantic din sarma din fata casei de asta vara (l-am pozat candva, dar nu mai gasesc poza). Cateva zile mai tarziu langa cal se afla si-un manz (cel din poza). Calul a parasit terenul (cam greu sa tunzi iarba "printre" cal), manzul a ramas.

Motivul pentru care iubesc "land art" e ca e arta cea mai nepretentioasa, poate la fel de nepretentioasa ca "arte povera", dar pentru realizarea ei avem nevoie de si mai putine lucruri: niste vopsea de cele mai multe ori si niste unelte. Eventual de sarma. Materia prima este cea gasita la locul respectiv (hihihi, imi vine sa scriu mai degraba "on the spot" sau "sur place"). Opera de arta trebuie sa schimbe foarte putin sau deloc locul unde este amplasata si sa fie nepermanenta.

Da, arta ar trebui sa faca parte din viata noastra si sa fie accesibila. Chiar daca este efemera. De fapt cred ca avem nevoie de vremelnicie, caci daca frumosul e permanent, ajungem sa nu-l mai distingem.
Vecinul omului cu calul strangea de zor frunzele din fata casei. El nu face arta, ma gandesc. Apoi ma uit la el si realizez ca face performanta, desi habar n-are. Ma induioseaza infrigurarea cu care bietul om umple al douazecilea-probabil sac cu frunze. Nu, nu i-am cerut voie sa-i filmez prestatia, dar ar fi trebuit. :))


Aveti aici cateva opere efemere de pe Mont St-Hilaire, sper sa va placa. Manifestarea artistica are loc la inceputul lunii octombrie si se desfasoara intr-o livada de meri, imediat dupa cules. Imi place legatura cu pamantul care ne hraneste nu numai trupul...
PS- Poza cu Spiral Jetty a artistului Robert Smithson e luata de aici: http://climb-utah.com






miercuri, 4 noiembrie 2015

prietenul meu fara nume - video 1-5



Astazi ne-am dus la tara sa vedem ce face lacul si sa luam vestele de salvare si alte lucruri pe care nu vrem sa le lasam acolo peste iarna, dat fiind faptul ca pe terenul ala nu e nimic decat un container in care avem caiacele. Cum stateam noi la soare, apare din senin un catel. Am presupus ca e catelul de la clubul de yacht din fata, de peste canal. Casele sunt relativ rare acolo, sunt mai mult terenuri, iar pe cainii din zona ii cam cunoastem. Pe el nu in mod special, ca la club sunt extrem de multi care vin vara cu stapanii lor la barci, as putea spune ca aproape fiecare barca are un caine. Dar in general acestia nu pleaca la plimbare singuri. 
 

Dupa ce Félix s-a cam enervat ca s-a pisat asta pe tot terenul lui iar el era in lesa, l-a acceptat, mai ales ca blanosul fara nume este un inger de catel. E obisnuit cu multa lume si caini vara si cred ca se cam plictiseste acum ca clubul e inchis.

Am hotarat la un moment dat sa-l duc acasa, m-am gandit sa nu-l calce masinile, desi nu sunt alte masini in zona decat ale celor care locuiesc acolo.

Deci acest caine s-a comportat din prima secunda de parca ma cunostea de o viata si de parca eram stapana-sa. I-am spus ca mergem acasa, a mers cuminte langa mine pana am ajuns pe terenul lui, apoi eu am vrut sa ma intorc singura, dar ahhh, ti-ai gasit?


Hotomanul a priceput repede ca nu i-am putut rezista si nu s-a mai dezlipit de noi toata dupa-amiaza. Ne-am plimbat un pic prin padure, a venit si el. Mergea inaintea noastra. Ne-am oprit si i-am spus ca ne intoarcem, s-a oprit si s-a intors. Va marturisesc ca n-am vazut in viata mea un caine atasant si atat de cuminte fara sa aiba lesa in jurul gatului. La intoarcere un nene vorbea cu el din curte. M-am dus sa-l intreb daca stie al cui e si ne-a confirmat ca e cainele de la Club. Nu stia cum il cheama, dar ne-a spus ca e extrem de cuminte si ca se plimba uneori pe strada. 
 

La plecare isi facea de lucru pe terenul nostru, voia neaparat sa intre sub container unde se afla un sconcs. Noroc ca era prea mare ca sa intre acolo. Sper sa nu-l fi stropit sconcsul, am plecat si l-am lasat, dar abia astept sa ma duc data viitoare sa ma joc cu el si sa aflu eventual cum il cheama.

Va pun si voua un film, cu mentiunea ca asta e primul video dintr-o serie de patru, cinci (o sa le pun mai tarziu, sunt ilariante) si e facut fix la cinci minute dupa ce l-am cunoscut

Sincer, eu nu inteleg cum poate fi cineva  care sa nu iubeasca cainii???.


Si pentru ca mi-am amintit, sa va povestesc. Ne plimbat in Florida prin cartier, in seara de Halloween. La un moment dat m-am oprit sa vorbesc cu o pisica care m-a ignorat (mi-era dor de-ai mei, hihihi). Am ajuns in dreptul unui grup de tineri ce statea in fata casei. Un caine s-a ridicat de langa ei (stapana-sa era langa el) si a tasnit spre mine. Am avut doar timp sa deschid bratele si sa-l chem, a venit ca un glont, s-a aruncat in bratele mele si a inceput sa ma linga pe fata. Era un caine mare ce semana cu un pitbull, dar cu picioare lungi. Nu stiu daca a simtit ca-mi plac pitbulii sau cum, dar a fost o experienta incredibila (nu l-am lasat sa ma linga, hihihi, dar ideea sa-ti sara in brate asa). O sa ziceti ca putea sa sara sa ma muste si putea foarte bine sa se intample daca era un caine agresiv care se simtea in pericol. Dar cainii agresivi nu sunt asa din nascare si nu devin din senin. Cainii sunt agresivi pentru ca fie au trait in haite, a trebuit sa lupte pentru supravietuire si sunt infometati, fie au fost maltratati sau antrenati sa atace. 
 

Chiar si dintre acestia extrem de multi reusesc sa se recupereze, cu dragoste.

Mda, asta e cuvantul cheie. Ceea ce clamam toti cum c-ar fi important pentru noi. Si ceea ce multi dintre noi nu mai stim sa oferim, odata iesiti din propriul camin. In special aceia care iti vorbesc despre oameni imediat ce aduci vorba de caini. De parca dragostea e consumabila, ai luat din ea sa oferi unui caine, gata, nu mai creste, se atrofiaza si moare, ca mintea nefolosita. Dar nu asta era subiectul postului, ci faptul ca am petrecut o dupa-amiza superba in prezenta unor fiinte minunate. :)))))


Aici gasiti video 2!
Aici gasiti video 3!
Aici gasiti video 4!
Aici gasiti video 5!

2- "Vrei sa car eu batul asta? Bine, fie, dar sa nu ma duci acasa".
3- "Eu sunt catel crescut pe malul apei, nu ma intrebi tu ce caut in apa, da"?
4- hhahaa, nu stiu daca intelegeti franceza, dar aici incercam sa-i spun ca tre' sa ramana acasa, iar eu sa plec la mine acasa. N-a mers. :)))
5- Voia sa vina la plimbare si nu stie daca are voie, se opreste, apoi vine spre mine doar dupa ce-l chem eu, reactia lui e incredibila, cunoscatorii inteleg de ce. :)  

duminică, 1 noiembrie 2015

tovarasa

acesta este cantecul pe care voiam sa-l cant la serbare, in clasa intai. era cantecul meu preferat, il stiam tot, ca pe apa. tovarasa a zis ca e nepotrivit. n-a reusit pana nici tata care putea sa-mi explice orice, ca el stia tot, sa-mi spuna de ce nu le place cantecul meu. mie imi placea mult.
nu mai stiu ce mi-a spus tata, dar n-a fost ceva cu care sa ma convinga. i-am spus lu' tovarasa ca eu alt cantec nu cant si mi-a dat sa recit o poezie, habar nu am ce. ea imi dadea intotdeauna sa recit poezii plictisitoare. clasa lui Lavi care o avea ca invatatoare pe domnisoara avea intotdeauna serbari vesele. ei faceau chiar si orele de sport! noi faceam matematica, lu' tovarasa nu cred ca ii placea afara.

tot la serbarea aia aveam o sceneta cu anotimpurile si mie mi-a distribuit rolul iernii, desi as fi vrut sa fiu primavara sau vara. una era luata de nepoata invatatoarei de la clasa vecina, iar cealalta de fata unei tanti care era prietena cu tovarasa si cu care tovarasa statea de vorba in clasa, in fiecare dimineata cel putin 30 de minute, dupa ce suna de intrare. noua ne dadea sa scriem ceva dar nu scriam nimic si vorbeam tare. tovarasa zicea ca daca facem galagie ne asculta dup-aia si daca nu stim, ne bate.
dar vorbeam in continuare ca stiam ca tovarasa ne asculta si ne bate oricum. avea un aratator din fibra de sticla. cand dadea la palma, icnea exact ca bunica, atunci cand taia lemne. dar bunica era buna, tovarasa era rea, chiar daca era un fel de nepoata a bunicii.

tovarasa ii zicea mamei ca o sa faca om din mine si eu stiam ca asa o sa faca pentru ca e ruda cu noi. nu intelegeam totusi de ce ma bate. si nici de ce nu mi-a dat mie rolul de primavara sau vara si l-a dat celor doua colege care nici macar nu invatau bine. de batut ma batea rar, e drept ca stiam cam tot ce ne intreba, dar de multe ori uitam cand o vedeam cu batul. nepoata invatatoarei era singura care nu lua niciodata bataie, dar ma gandeam ca o fi bolnava.

imi venea sa fac pipi cand vedeam ca se apropie de Rodica si Costel, copii doamnei de serviciu care nu stiau niciodata ce ii intreaba tovarasa. stia si ea asta si totusi ii intreba zilnic. ma tineam sa nu fac pipi pe mine ca sa nu rada copii cum au ras de tiganca Somna. Somna avea si paduchi si trebuia sa stam departe de ea. nimeni din clasa nu se juca cu Somna, iar daca trebuia, vorbeam cu ea de la distanta. cred ca ea se plictisea si de-aia uneori nu mai venea la scoala cu saptamanile pana nu se ducea un coleg si uneori tovarasa sa o aduca fortat.

dar va spuneam de cantec. acesta era cantecul meu preferat pe care tovarasa nu m-a lasat sa-l cant la serbare. oare de ce nu m-o fi lasat? nu-i asa ca e frumos?


vineri, 30 octombrie 2015

curcubee si biserici

soare alb, de dimineata. apoi mov, albastru, rosu si roz. dupa aia au inceput sa se amestece si a cazut apa din cer. cand te asteptai mai putin.

noroc ca-n design district te intreaba pe strada daca nu vrei umbrela si daca spui da iti imprumuta una indigo. vai, dar cum stiu ei ca nu pleci cu ea? intreaba P. ai putea, zic eu. ai putea, zice el.

intram in galeria Ca'd'Oro Art si privim cainele albastru. apoi pe cel verde. si crocodilul roz. porc rosu nu mai aveau. o bicicleta ciclamen rupta in doua era agatata pe zid, langa alte doua jumatati de non culori. stam de vorba si promitem sa ne intoarcem in ianuarie pentru cainele albastru. ne-am indragostit iremediabil. din banii de carne de acum pana atunci.

traversam la institutul de arta contemporana. litere. multe litere agatate. daca as putea sa va descriu...
apoi intram la knoll. scaunele lui Jean Prouvé ne zambesc bordo. scumpe ca vinul bun.
ramanem cu ochii atintiti la cele ale lui Jacobsen. unul bleu si unul gri isi asteapta cuminti surorile acasa de zece ani. azi e momentul. cel rosu si cel oranj asteapta la randu-le in magazin sa le luam acasa. noi nu stim, dar aflam imediat. plecam cu ele. exact pretul carnii pe ultimele sase luni.

lasam umbrela violet si pornim spre Winwood Village. abstractiune geometrica, expresionism abstract, gestualitate si precizie, frumusete si decadenta, rosu, galben, violet, verde, alb, negru, negru, roz, roz. stam o ora intr-o galerie. nu-l cunosteam pe patron, desi am mai intrat la el. intram in vorba. ne duce in camera frumusetii cum zice el si ne arata ce are. n-am stat niciodata atat de aproape de ei toti. Warhol, Harris, Rauschenberg, Ruscha, Rosenquist (cei 3R cum le spun eu ca sa-i tin minte). si Lichtesctein cu Jasper Johns. omul e de-o simplitate ametitoare. ne povesteste despre cum a inceput la 18 ani si despre ce are acasa si nu vinde. nu se lauda, vorbeste cu sufletul.

P care nu e un expansiv prin natura si nici prea vorbaret cu strainii ii spune de 7 ori ca va reveni si cat e de incantat. nu l-am vazut de mult asa, nici in cele mai impresionante muzee.

plecam intr-un tarziu. ploua. umbrela nu ne mai da nimeni. dar ne da o cafea si ceva usor. ca bani de carne nu mai sunt. dupa cafea nu mai cade apa din cer, ci gri cu albastru si portocaliu. e tarziu. parcurgem cei 40 de km in trafic greu. ar putea fi o mie, ce daca?
gata, acum suntem pregatiti pentru mult alb.

uitasem sa va spun ceva fara legatura (da' orisicat): n-am vazut nici o biserica in cei cativa zeci de km parcursi.







joi, 29 octombrie 2015

carnuri II

M-am trezit dis de dimineata, afara-i un soare alb, de-ala dupa o ploaie de 5,6 ore.
Mi-am pus calculatorul in curte si m-am intrebat: ma intereseaza pe mine cu adevarat ce gandeste x sau y? Chiar si despre mine?
Daca ma intereseaza, de ce nu m-am dus sa explic la locul cu pricina, atunci, ca sa nu se intrebe si sa ma intrebe lumea pe buna dreptate cine m-a suparat?

Raspunsul e nu, nu ma intereseaza. Nici cat negru sub unghie.
Deci da, soarele alb e bun pentru moral. Uneori chiar si pentru morala.



vineri, 23 octombrie 2015

alienarea de sambata


In lipsa argumentelor, nu-ti umple buzunarele cu pietre.
Proverb chinezesc

Nu-i cere unui rahat sa devina lord.
Proverb scotian

Dupa vivisectie, sa aclami viata.
Vechi proverb hindus

Mi-au placut intotdeauna proverbele, zicerile si vorbele de duh. Cand eram copil aveam un caiet unde notam citate din cartile pe care le citeam, cu titlul cartii si pagina, desi pe multe le stiam pe dinafara. In adolescenta, cand am inceput sa-l citesc pe Cioran, imi notam la sfarsitul cartii, cu creionul, pagina, iar pe pagina respectiva puneam un semn de exclamare, doua si uneori o fata razatoare (care "se rade" adica, lool, greseala voluntara), in dreptul paragrafului, in functie de gradul de impresionare. Trebuie sa pun in ghilimele sau sa explic atunci cand e voluntara "greseala", imi aduc aminte cand am scris pe blog: "Citesc mult. Ultima carte mi-a luat un an" si un domn a luat asta in sens strict literal, ba chiar a si ras ca sunt inculta, de parca ma cautase in cap. Si eu care crezusem c-am facut o super gluma subtila. Bine, cred chiar si acum. Si fie vorba intre noi, m-a durut in dos ca omu' chiar a crezut ca nu citesc, doar m-a surprins ca cineva a putut sa nu se prinda de poanta. :)))

In rest sunt bine sanatoasa, multumesc de intrebare, soarele straluce, afara-s 25 de grade si marea a fost involburata azi. Bruschetta cu rosii, busuioc basilic si rucola de la terasa din centru e la fel de buna si de ieftina, iar espresso la fel de gustos.
Lamaiul are zeci de fructe dintre care multe coapte (de doi ani lamaiul asta face fructe incontinuu), iar mandarinul plantat de mine anul trecut are trei mandarine. Asa din ambitie se vor coace in noiembrie, decembrie, cat nu sunt eu aici. Eu asa as face dac-as fi in locul lor.



duminică, 18 octombrie 2015

acum o luna


Cele mai frumoase posturi ale mele nu sunt scrise niciodata. Adica sunt scrise la mine in cap, precum poezia pe care am scris-o azi in timp ce ma plimbam cu Félix pe munte. Era si P cu noi, dar el haladuia pe coclauri cu-n detector de metale in mana, cautand comori.  Sau de fapt orice suna. Si credeti-ma ca multe suna pe munte.

Eu m-am asezat in poienita, am mancat paine cu chiftele de fasole cu chimen si coriandru (un fel de falafel), am citit un text despre bisericile de la 1600 si apoi am compus o poezie minunata. Puteam s-o scriu pe hartie dar ce rost avea s-o banalizez?

Intr-o zi o sa ma mut la tara, pe malul lacului, o sa ma plimb zilnic in natura si-o sa scriu un roman. Tot la mine in cap.

PS- mi se pare c-am citit undeva un post asemanator. Daca da, nu va suparati, n-am incercat sa va plagiez, sunt convinsa ca romanele noastre sunt diferite.

vineri, 16 octombrie 2015

"doua la primarie, trei la prefectura, sase la scoala de fete..."

"Enumerati cele mai importante patru piete de arta din lume si explicati care sunt atuurile care explica aceste pozitii", era unul din cele douazeci de subiecte ale examenului "intra" la "Evaluarea operelor de arta..." din seara asta.
Ma duc la acest curs cam ca la spectacol (mi-e relativ cunoscuta materia), adica ma duc pentru experianta de-al avea in fata pe curatorul unei extrem de importante colectii corporative din Montréal, adica pe omul care se ocupa de achizitii si-i sfatuieste pe aia ce sa cumpere de vreo 25 de ani. Despre curs ce sa spun, e un vis.

Un vis a fost si examenul din seara asta si cum "subectu" mi-e cunoscut de mult, c-am citit vreo 3 carti despre (le-am citit de placere), ma apuc sa scriu: Cele mai importante piete de arta sunt: SUA, Anglia, China, Franta, Germania. "Si dai si lupta, si lupta si dai"!

In pauza colega mea vine sa ma intrebe ce-am scris la intrebarea aia, ca ea crede ca proful nu ne-a vorbit despre fiecare tara in parte. Asa e, zic, nici eu n-am gasit in notite, dar am luat de ici de colo informatiile si-am facut o sinteza. Cinci cele mai importante... zic.
De ce cinci, zice ea?
Pai ca sunt cinci cele mai importante...
Pai nu, ca trebuia sa zicem doar de patru.
F...K! Peste tot in carti sunt cinci! F..ck, f..ck, f..ck.
Am ras amandoua cu lacrimi, sa vezi proful ce-o sa mai rada. Ma intreb daca sa-l iau eu pe el la intrebari ca de ce patru?

Buuun, acuma nu stiu daca chiar sa ma ingrijorez (poate ca nu, tinand cont ca examenul a inceput la sase seara), dar nu e prima data cand mi se intampla de-astea.

Cand am cumparat beletele la concertul lui Jean Leloup mi-a fost tare drag. Drag pentru ca-mi place de el si drag ca era un cadou-surpriza pentru P. E drept ca surpriza a fost de scurta durata, ca biletele au venit acasa si el a deschis plicul din greseala, dar orisicat, a fost frumos momentul. Am cumparat ultimul album, am ascultat muzica, o cantam cand ne ducem cu cainele la plimbare ca sa repetam pentru concert (serios, nu e gluma, dar cantam incetisor si ne contrazicem din cauza de versuri).
P ma intreaba acum o luna cand e concertul si-i zic ca e la inceputul lui octombrie, ca ma uitasem eu pe bilete mai'nainte.

Facem apoi planuri de vacanta, ne uitam la bilete de avion si cum eu sunt responsabila cu de-astea, consult agenda amandurora, of, of, lucrul naibii si gata, platesc. Ma prind peste trei zile ca concertul e la fix patru dupa ce noi plecam in vacanta. Pfuuuuu! Nu va spun sentimentul care... :)

Daca vi se pare ca "vorbesc mult" aveti dreptate, e stresul de dupa examen, realizez ca ma mai desparte doar lucrarea de la cursul de arhitectura (mda, altul) pe care trebuie s-o predau luni seara - de vacanta mea de vara care debuteaza marti. Asta daca reusesc sa-mi fac si bagajul si cele un milion de lucruri marunte dinainte de orice vacanta. :))))


miercuri, 14 octombrie 2015

dreaming

Azi am fost in vizita la Teresa si m-a invitat sa intru. Mai fusesem, dar fie sa duc cate ceva, repede, fie sa merg cu ea la cumparaturi. Azi m-am dus sa iau ceva si era mai vesela ca niciodata cand a iesit sa ma intampine.
Nu intri putin? ma intreaba. Am aranjat tot, e curat.
Ok, intru un pic sa vad cum ai aranjat, ma cam grabesc.
Nu mi-a venit sa cred ce casa frumoasa are. Peretii sunt de un alb imaculat. Mobilele se asorteaza perfect intre ele. Are veioze pe cele doua noptiere din dormitor, un tv cu ecran plat in sufragerie si o vaza frumoasa. Are chiar si perdele. :)

Teresa a venit acum aproximativ o luna in Canada, cu sotul si copii. Nu se gandea sa-si paraseasca tara ei calda din sud pana n-a intrat in conflict cu bandele criminale si politia cu care acestea erau mana in mana. Era asociata la un ONG care avea ca obiect sa ajute femeile abuzate. Poveste lunga pe scurt, a intrat in mijlocul unei retele de prostitutie cu minore care a "transpirat" in presa si de atunci viata i-a devenit un calvar. S-a mutat de cateva ori si tot de atatea ori a fost gasita.

Cand am cunoscut-o abia ajunsese aici ca refugiat si se mutase in oraselul nostru. Era terminata psihic.  Eu si niste doamne am hotarat s-o ajutam cu ce putem, in apartamentul in care a venit n-a avut decat un sac de dormit si o saltea in prima noapte si nici bani sa cumpere. Biserica a fost cea care ne-a dat firul. Am cerut ajutorul pe FB, pe grupul orasului nostru. Nu m-as fi gandit niciodata sa avem asa un succes. Ei, am cerut si pe pagina mea unde am cativa priteni emigranti, dar probabil erau ocupati. Dar nu, nu asta conteaza.

Si nici ce-am facut eu nu e vreo mare branza, sunt altele mai bune cu care m-as putea lauda, dar nu e cazul. Ca idee, i-am dat (era sa scriu transmis) serviciul meu de 4 farfurii de pirex primit la randu-mi la venirea in Canada: doua de un fel si doua altfel. I-am spus ca sunt pretioase. Vrei sa ti le dau inapoi, m-a intrebat? Nu, vreau sa le oferi la randul tau, peste cativa ani, unei familii care va avea nevoie.
N-o sa uit, mi-a zis.
Stiu ca n-o sa uiti, nici eu n-am uitat.

De fapt asta voiam sa zic. Sunt oameni care au uneori nevoie de ajutor, asa cum si noi am avut sau putem avea. Nu stim pe cine ajutam, eu n-am stiut povestea Teresei pana pe la a treia intalnire cu ea. Stiam doar ca e vorba de o familie de refugiati. Primii venisera dintr-o tara africana, Teresa si familia ei dintr-o tara din America latina.
Nu peste mult urmeaza sa vina o alta familie din Siria. Ce facem, ne oprim acum? Pentru ca ei sunt arabi? Si ce le spunem copiilor alora, ca pe ei nu-i putem ajuta pentru ca s-au nascut in tara gresita? Noi ne-am nascut in tara care trebuie?

luni, 28 septembrie 2015

ma lune a moi

Am ajuns acasa pe seara, dupa vreo sase ore de aer liber. Dupa ce-am mancat chiftelele din dotare pe care le "efectuasem" aseara (v-am dat reteta cu dovlecei si cartofi? o bunatate) si-o salata, am iesit cu Félix la plimbarea de seara, caci asta e frumusetea cu un caine ca el, chiar daca am fost plecati toata ziua si suntem morti de oboseala inclusiv el, TREBUIE sa intreprindem marsul de seara ca si cand nu am fi obositi.

Cum mergeam noi asa, P are ideea mareata sa ne uitam la luna in seara asta. Sa ne uitam, cum nu? zic. Pai da, dar cu telescopul. Si pentru asta trebuie montat.
Perfect de acord, dar sa stii ca daca vrei sa te ajut, nu pot.

Ajunsi acasa m-am pus in pat iar el a inceput sa monteze singur magaoaia. Normal ca mi s-a facut mila in urmatoarele 2.5 minute si m-am dus asa tarandu-ma in sufragerie, macar sa-i ridic moralul. Am deschis si-o sticla de vin, sa ne remontam. Asta era pe la 20h30.
Ora 22h00 ne-a prins in curte, facand poze si pandind vecinii sa-i invitam la telescop. Pensionari, toti erau in casa. Asa c-am beut singuri, ceea ce ne-a asigurat o luna rosie ca focul, pe alocuri cam tremurata.

Ne-am facut o promisine: ca la urmatoarea eclipsa rosie, in fo 30 de ani adica, sa fim tot in curte. Cu stransul suruburilor o sa stam probabil mai prost, asta daca ne mai amintim ce sunt alea. Nu va mai povestesc scenariile intalnirii cu extraterestii, adica noi, in anii de gratie 2040...






duminică, 27 septembrie 2015

Such a perfect day...

M-am trezit intr-un mare fel, am simtit dis de dimineata un "je ne sais quoi" ce ma-mpingea sa fac din ziua aia una deosebita. Cum P avea treaba multa (nu ca eu nu aveam) si nu voiam sa-l tentez cu vreo iesire, am decis sa incep cu cele mai placute activitati, eventual cele care implica deplasare, dar n-am gasit pe ordinea de zi decat niste cumparaturi. Bune si alea.

Sa iau cutii de carton pentru posta, hartie de scris, niste cartoane colorate pentru niste coperti, apoi daca tot ajung in zona sa trec si pe la magazinul de "scule" unde, pe langa suruburi speciale si cateva maruntisuri de gen, sa ma uit de un ventilator cu picior ca poate sunt la reducere. Iar daca tot am ajuns acolo, sa trec sa cumpar si de-ale gurii de la magazinul ala asa si pe dincolo, mai ales acele sortimente care nu se gasesc aproape de casa. E bine, imi zic, o sa ma uit si la cosmeticale si-o sa fie chiar misto, ca mai nou mi le cumpar toate de la alimentara.

Ma duc sa iau hartie si simt un pic de bucurie in fata celei colorate. Imi rasfat ochii. Imi mai cumpar vreo doua creioane mecanice Schneider ca P mi le pierde chiar si pe cele ascunse bine, cu siguranta a gasit ascunzatoarea. Sa cumpar creioane ma bucura intotdeauna. Pe voi nu? Nuuuu? :)
M-am mai invartit, dar degeaba, exista o limita in a cumpara lucruri de care nu ai nevoie dintr-o papetarie.

Ajung la magazinul cu de toate, ma uit repede la cratiti/tigai, storcatoare de fructe si cutite (astea ma fascineaza intotdeauna, pe voi nu?), dar ma stapanesc eroic si nu cumpar decat o tigaie din fonta la foarte reducere, mai am una si e extraordinara, dar uneori am nevoie de doua in acelasi timp. Ajung la ventilatoare. Mai aveau cateva modele dar cum nu eram chiar sigura de care vreau si cum mi s-au parut scumpicele, am zis ca ma mai uit si-n alte locuri alta data. In plus, imi mijise in minte o idee inca de la intrare si-o simteam cum creste.

Daca iau ventilator, sacii nu mai incap. Si doar ma plimb cu Smartul. Cu cat ma gandeam mai abitir la saci, cu atat mi se parea normal sa-i iau pe ei si sa las ventilatorul. Si cu atat ma simteam mai bine.
Ma duc la casa, platesc si spun apasat: Mai vreau si cinci saci de balega! Trei de oaie si doi de vaca!
Aaaa, da? Ati spus trei de...
Trei de oaie si doi de vaca, raspund cu siguranta unui cunoscator. Aveti si niste folie? ca n-am venit pregatita.

Trec apoi repede pe la alimentara, iau ce mai aveam de luat, dar nu prea multe ca nu mai am loc.
Ajunsa acasa, P vine sa ma ajute cu bagajele. Ia de pe bancheta din fata tot ce ingramadisem acolo, mancare, hartie, cartoane, apoi deschide portbagajul.
Ai luat pamant?
Nu! Am luat balega!
A, daaa? Ma intreaba cu tonul cel mai firesc de parca asta era scopul pentru care ma trezisem de dimineata. Presupun ca ne trebuie...
Sigur ca ne trebuie! Apa n-am luat ca n-am mai avut loc. Sa ducem sacii in spate, mai stii, poate ni-i fura cineva.






duminică, 20 septembrie 2015

nénuphar

Daca te duci sa faci o tura de caiac, poate incerci sa descoperi unde e bratul ala pe care l-am vazut pe harta, imi zice P cand am ajuns la tara. Trebuie sa fie putin mai departe de ultima casa, dar inainte de granita cu SUA. Vezi sa nu treci frontiera din greseala.
De parca ar fi prima data. :))

Locul cu pricina e la vreo 60 de km la sud de Montrèal, la circa 2.5 km in linie dreapta de granita, dar pe apa suntem practic intre cele doua puncte de frontiera: postul canadian se afla la stanga, cel americam la vreo 2 km spre dreapta. Ne putem plimba in voie pana la postul american, unde se afla o mare borna alba pe apa care iti indica punctul de granita. Daca vrei sa treci esti obligat sa tragi pe dreapta la post (ca sa nu vina ei cu salupa sau elicopterul dupa tine).

La intoarcere in Canada tre' sa te infatisezi doar la postul canadian sa le spui cand ai plecat spre US si mai ales ce-ai cumparat (ca sa te taxeze
daca e cazul).  Vamesii sunt extrem de draguti, am fost sa-i intrebam cum trebuie sa procedam si s-au mirat ca noi ne plimbam doar cu caiacul. Au zis ca daca venim des pe lac o sa ne invete pe dinafara, dar sa venim totusi de fiecare data cand traversam frontiera, ca daca nu pot sa vina dupa noi cu salupa si sa ne dea amenda.

Am plecat asadar in recunoastere si extrem de aproape de granita am gasit bratul cu pricina. Abia daca se zareste intrarea, mascata de vegetatie. Este un brat care intra adanc in pamant (cred ca e vreun curs de apa care se varsa in lac), intr-o zona larga, mlastinoasa, pe o fasie larga de padure ce margineste cele doua tari, un no man's land in adevaratul sens al cuvantului.
Cand am intrat cu caiacul cateva pasari si-au luat zborul. Am inaintat usor, era doar o dara in mijloc pe unde parea ca mai fusese picior de om vasla de barca, in rest vegetatie care iesea din apa. Eu, singura. Dar ma stiti curajoasa. Aveam telefonul cu mine, hahaha, care uneori nu mai stie daca e in Canada sau US si ma intreaba daca vreau nu stiu ce oferta ieftina.

M-am mirat ca pe alocuri iarba era culcata. Or fi animale, zic. ANIMALE! Ce animale pot calca iarba asa si pot trai in mlastina? Porci mistreti, poate. Unde am ajuns eu apa era abia de-o schioapa. Orice animal mai curajos ma poate ajunge, daca vrea.
Nuuu. Pana vine el eu imi incordez muschii si-am taiat-o cu caiacul. Si-n plus de ce m-ar ataca animalele? Numai om sa nu fie. Cu omul nu stii niciodata...
Inaintez. Trestii in dreapta. Verde in stanga. Covor de verde in apa. Si multi nuferi. Sus, albastru.
O libelula deseneaza cercuri perfecte pe apa si ma urmareste de aproape. Cate o pasare rupea linistea in fasii.

Zaresc apoi o barca ce parea parasita, camuflata in papuris. Ceea ce m-a intrigat a fost ca era ascunsa dupa un fel de ecran de panza. De ce o ascund? Or fi braconieri. Aici, langa granita, in gura lupului? Sau poate calauze care trec noaptea granita. Sau traficanti de mai stiu eu ce... Sa zicem ca nu m-am apropiat sa vad daca e ceva in barca si nici n-am inaintat mai mult spre padure, presupunand c-as fi putut, caci nivelul apei era extrem de scazut. Uneori ma impotmoleam in patul de frunze si alge si trebuia sa imping tare ca sa alunec din nou pe apa.

La asta ma gandeam cand am ajuns aproape de barca , dar cu toate astea nu-mi era propriu-zis frica. Eram prea relaxata. Anesteziata cu liniste. Nu era nici un nor pe cer. Doar vantul batea din cand in cand. Si erau atatia nuferi...
Nici la ceas nu m-am uitat - ca sa nu rup vraja - dar cred c-am stat acolo mai mult de-o ora, mai ales c-am facut si cateva poze... :) (ceea ce vedeti in vedeo plutind nu e mizerie, e vegetatia de sub, apa era clara ca lacrima).
















luni, 14 septembrie 2015

vivi se muta la noi

Azi am avut parte de-un spectacol gratuit in curtea din spate.
Ia uite veverita, imi zice P. Ce are in gura? Are in gura ceva mai mare ca ea! Ia uite, ia uite!

Cand colo, ce credeti? Vivi (caci asa am botezat-o acum cateva zile), isi ducea in gura propriul pui. Il cara pe asta de undeva din curtea vecinilor din dreapta, drept in cuibul din cedrul cel mai inalt din curtea noastra, situat la extremitatea stanga a curtii. Hahahah, fix ala de zece metri in care s-a urcat Cedri si gratie caruia isi poarta numele.

Pentru asta Vivi trebuia sa strabata toata lungimea curtii noaste, adica un spatiu destul de mare. Facea o halta in mijlocul curtii, timp in care se asigura ca nu e nimeni care sa o atace sau stiu eu ce sa-i faca. Se uita atenta spre fereastra noastra, semn ca stie ca o spionam. P se uita cu binoclul, eu incercam sa fac poze cu telefonul. Ne manam unul pe altul sa luam aparatul foto, dar niciunul nu s-a dus.

Nu stiu daca ala a fost trimul pui, dar dupa ce ne-am sesizat noi a mai mutat doi. Astia stateau ghemuiti cu fata la ea, nu parea sa-i tina ca pisica dupa cap ci de undeva de gat/de piept. In fine, mobila si cartile cred ca le mutase inainte. :)))
Vazusem de ceva vreme cuibul aparand acolo, ceea ce nu m-a surprins, dar fiind faptul ca vecinul din stanga a pierdut un frasin mare in fata casei, iar vecinii din spate au taiat cateva crengi moarte din copacul imens a catui coroana trecea la noi si-n care fusese un cuib de veverite.

Astora si pasarilor nemigratoare le-am dat eu iarna trecuta de mancare, caci tare grea mai e iarna canadiana. Si tot cu ele ma distrez cand isi pun puii sa adune frunze pentru cuib ca anul trecut si scapa astia pe jos 90% din frunze/crengi. Presupun ca importanta nu e eficienta, ci procesul de invatare. Ca dupa cateva ore de lucru ziceai ca plouase cu frunze la noi in curte si eram in toiul verii.

Bunnn, in ultima vreme era cam multa liniste dimineata, chiar ma intrebam daca au plecat dupa ce le-au stricat aia cuibul sau sunt doar ascunse. Acum cateva zile a aparut Vivi si primul lucru pe care l-am observat a fost ca avea pieptul mare. Cam cum au catelusele cand alapteaza. Nici urma de pui, insa. Dar am inceput sa-i dau iar alune, plus ca mananca un pic si din mancarea pasarilor. Offf, am si din astea o gramada, care mai de care mai frumoase, am un cardinal rosu si nevasta-sa gri sau invers, pe-astia ii stiu de anul trecut si ei pe mine. Si mai sunt doi albastri, plus gasca de vrabii.

Vivi incepuse sa ma astepte seara cand iesim noi la cina in curte, sa-i dau sa manance, P era mort de ras intr-o seara, a deschis usa si asta astepta acolo.
Asa ca ce s-o fi gandit, ce mai tura-vura, mai bine se muta cu totul. Cu Felix se descurca ea, asta o alearga din principiu ca nu suporta instrusi la el pe teritoriu, dar sigur ca n-are nici o sansa in fata bestiei vitezomane.

Deci suntem mai multi acum acasa, veverite nu avusesem in grija, dar simt responsabilitatea cum ma apasa. Sunt un fel de nasa, nu? :)))

Aaaa, mi-au inflorit si florile de toamna, semn ca iarna ne pandeste dupa colt. Trebuie sa fac provizii serioase de alune cu familia asta mare. :)




joi, 10 septembrie 2015

in colturi

conversatie

vorbesc singur de la o vreme.
adica vorbesc cu tine,
doar ca tu nu esti intotdeauna de fata.

intelepciune

si atunci m-am rugat:
"da-mi Doamne mintea romanului cea de pe urma", am zis.
si m-a facut cainele nimanui.

la rascruce/ politica/ lui Sorescu

m-am gandit s-o iau pe poteca din stanga.
dar daca nu e cea mai buna decizie?
atunci poate ar fi mai bine spre dreapta.
presupunand ca asta e cea care duce la tinta.
tu ai dreptate, o sa ma asez aici si-o sa reflectez.
si asa am ajuns ganditorul satului.


dezveșmântare

vine o zi cand cuvintele cad
ca frunzele uscate,
ca pielea sarpelui naparlit,
ca apa din ciutura sparta.

si-atunci te trezesti asa,
inutil ca o clepsidra neintoarsa
si fara sa ai cu ce-ti acoperi goliciunea.

miercuri, 9 septembrie 2015

Voilà

melodia pe care am ars fasolea, aseara. Si initial pusesem multa apa, da? Asa ca azi am zis sa fac o ciorba de linte ca asta fierbe repede si nu am nevoie sa o pun la inmuiat, imi ajunsesera cele 5 ore la inmuiatul celei aruncate, pfuuu.
Am gasit prin dulap doar "pois cassés" si-am decis sa fac o mancarica. Cum n-aveam chef sa stau sa o pandesc, am pus mai multa apa ca de obicei si s-a cam spart (nu ca n-ar fi fost deja sparta, daca intelegeti gluma subtila), asa ca am transformat-o in ciorba.
Dupa ce am facut ciorba care n-a iesit rea ca i-am pus condimente si legume ca-mi parea destul de "fada", am avut o revelatie! "Pois cassés" din franceza inseamna mazare. Doar ca aici cumpar uscata, nu gatesc legume din conserva.
Cand i-am spus lui P ca ciorba de mazare nu exista, mi-a raspuns ca "pourtant, elle est là, devant nous, et c'est tout ce qu'on a sur notre table!".

Deci daca n-ati auzit niciodata de ciorba de mazare, ca mine, auziti acum. Ea exista!
Vaiii, intr-o zi, cand voi fi epuizand toate celelalte meserii, o sa scriu o carte de bucate. Presimt ca o sa aiba multe semne de punctuatie.
Stati pe-aproape! 
Voilà! Rezistati pana la minutul 2.16. Daca rezistati pana la 2.20, o sa intelegeti de ce.. . :)))))))))))



marți, 8 septembrie 2015

les bateaux...

ieri pluteam fara tinta in noul caiac. oh, e atat de usor ca la prima tura mi-a fost putin teama, am avut senzatia ca e instabil si ca pluteste ca o frunza, dar nu. adica da. dar e bine.
cand ajungeam prea in stufaris mai dadeam o vasla (ma rog, vorba vine, padela) si tot asa. imi spuneam ca data viitoare va trebui sa-mi aduc neaparat o carte si sa plutesc asa pana ma ustura pielea... desi as putea sa vin si c-o umbrela.

tot negandindu-ma la nimic cineva mi-a soptit ca azi incepe scoala (aveam un curs de dimineata), nu stiu de ce mintea mea se incapatana sa creada ca incepe saptamana viitoare. poate de prea multa "inca vara".

cand m-am intors la destinatie peste 30 de minute, P mi-a zis ca trecuse o ora si jumatate. eh! a plecat si el la o tura scurta si la intoarcere isi schimbase parerea, isi ia si el alt caiac, nu mai vrea barca cu vasle.  :)))

in rest toate bune, toata saptamana viitoare tot spre 30C se anunta, poate am timp de inca o tura, caci:


"le voilier est sur le quai,
 l'océan est sur le vent,
 nous ne sommes pas partis..."

PS- cantecul e de Jean Leloup - Les bateaux

sa aveti o toamna bronzie! :)

miercuri, 19 august 2015

eu, la tembelizor

Am fost azi cu o prietena venita de la Toronto la plimbare prin Montréal. Multe evenimente la Place des arts: unul de moda cu paradele de rigoare (nu mai am rabdare sa ma uit la astea), muzici ca de obicei, la Muzeul de arta contemporana o coada de zeci/sute de persoane (intalnirea cu un artist cunoscut plus nu stiu ce seara cu DJ). Prietena mea era curioasa, dar eu nu pot sta la o coada de-asta pe o asemenea caldura pentru niciun artist. Altadata as fi stat. Operele i le pot vedea la o ora cand nu e multa lume, iar DJ-ul la muzeu nu e pentru mine, e pentru tinerii de la coada care speram noi sa fie atrasi SI DE ARTA vizuala. Muzica e doar momeala, v-ati prins.

Asa ca am plecat cu prietena la plimbare si mai intram din cand in cand in cate-un magazin, sa ne racorim. Am si incercat tzoale cand cu racorirea, ca fetele. Doar am incercat.

La un moment dat ne opreste o tipa pe trotuar. Prietena mea ii raspunde ca nu vorbeste franceza ca sa scape de ea. Cum sunt obisnuita sa socializez (la Montréal e normal), am incurajat-o.
M-am taiat la deget, fug pana la masina sa iau trusa cu pansament si revin, puteti sa stati o clipa langa fetitele mele? Fetele erau langa o masa pe care era o cutie mare de pizza. Le puteti taia o felie de pizza, va rog? Vin imediat.

Am crezut ca e ceva cu cerut bani, dar de obicei copii nu sunt implicati, asa ca mi s-a parut si mai ciudat. De fapt primul impuls a fost sa-i spun ca nu pot taia pizza copiilor cu mainile murdare si ca o astept, ca nu-mi pare accidentata de moarte, dar femeia se evaporase.
Cum sunt curajoasa din fire si am si un pic de spirit civic, ma apropii de fetite care sunt zambarete foc.
Vreti sa va tai pizza?
Da!
Iau cutitul cu grija si deschid cutia. (Imi propun sa nu ating pizza, desi ma spalasem pe maini, dar na...).
Pe o pizza imensa erau zeci de viermi lungi si subtiri, gri, ce pareau oarecum ireali. Primul impuls a fost sa vad daca sunt reali. De fapt cred ca nu erau, dar n-am stat sa-i caut. M-am strambat si-am inchis cutia, incet.
Le privesc pe fetite care erau desunflate de nereactia mea. Ce e asta, intreb? Sunt dezgustatori.
Ati fost filmata cu camera ascunsa, zic ele fara convingere si-mi arata spre un grup de tineri.

Ma duc spre aia. Nu v-ai speriat? ma intreaba unul.
Nu. Am crezut ca e o opera de arta.

Serios ca am crezut ca e un "happening" cu public . Asteptam sa iasa artistul, sa schimbam impresii despre opera. Asa ca am fost si mai dezamagita sa aflu ca e un simplu gag.

Tanarul ma ruga sa semnez pentru filmare. Pai n-ai vazut ca n-am avut nicio reactie? zic. N-o sa rada nici dracu'.
Ati reactionat genial, asa mi s-a spus in casca.
Am cedat intr-un tarziu pentru fetite. Sunt sigura ca nu aleg aia filmarea mea. Poate doar daca e difuzata la englezi.

Concluzia: oare ce ma mai uimeste?
Imbatranesc. Devin blazata. Cine stie?



joi, 6 august 2015

o zi minunata

Am asteptat azi spre pranz cateva minute in masina, langa gardul unei gradinite. Vreo zece ingerasi cu un tanar educator calareau niste biciclete-masinute de plastic, dincolo de gard. Tanarul, care avea experienta cu tancii in ciuda varstei sale, ii asezase pe astia mici in linie pe biciclete si-i pusese sa urce o panta, apoi sa o coboare cu spatele. Ambele manevre pareau dificile, nu insa pentru dracusorii din poveste. As fi pariat ca dupa 10,15 ture cadeau morti de oboseala, dar daca dupa joaca asta urma somnul, inteleg de ce asa si nu altfel...
Undeva in iarba, langa grup, se juca singura o fetita. Vaiii, imi zic: sa nu-mi spui ca sunt 11 si n-au decat 10 biciclete! Ma linistesc apoi vazand vehiculul parcat nu departe de ea. Se pare ca fetita nu e interesata de intrecerea intre bolizi. Cauta prin iarba ea stie ce.

Vincent! Vincent, striga la un momet dat fetita si jumatate din colegi si bineinteles tanarul Vincent se intorc: "Regarde quelle belle fleur j'ai trouvée dans l'herbe! "

Apoi a trebuit sa plec, dar am facut-o cu un suras: Unul e intotdeauna de ajuns! Unul, nu mai mult! :)

Dupa cina ma aflam cu P si catelul Félix in centrul oraselului nostru. Ne asezasem pe o banca sa ne odihnim dupa plimbare si asteptam totodata inceputut concertului de la ora 7, din parcul din centru. In fiecare seara de joi avem un spectacol de muzica gratuit (ma rog, platit de primarie din buget) de doua ore. Atmosfera se destinde, lumea danseaza, copii si cateii se joaca impreuna sau separat.

Dupa 7,8 catei care-si plimbau stapanii si care se opreau sa socializeze cu Félix, obligandu-ne sa facem la fel cu stapanii lor, apare un domn. Era imbracat intr-o salopeta de lucru si avea in mana o caserola de plastic transparenta in care se aflau doua rulouri cu vanilie. Se opreste si ne intreaba daca poate sa-l mangaie pe Félix. Sigur. Se lasa intr-un genunchi si-l mangaie.
Trebuie sa-mi iau neaparat un caine, TREBUIE. Ma duc la clienti si nu plec pana nu ma joc cu cateii lor. Uneori plec de rusine, desi as mai sta. Azi am vazul un Golden corcit cu nu stiu ce, cu niste ochi mari expresivi, stiti ochii aia expresivi de golden...
Ohhh, da!
Sau un buldog corcit cu nu stiu ce... o frumusete!

Domnule, sa luati unul dintr-un refugiu, ii zic. Sa nu cumparati! Da, doamna, sigur ca din refugiu, am vazut cati abandoneaza... Cunosc refugiul ala din nordul orasului, pe strada X. E departe, dar na.
Ohhhh da, ala e cel mai cunoscut, dar avem si noi in "Rive sud" inca doua, trei. Si i le enumar, ii spun apoi unde sa caute pe net. Imi pare rau ca nu am o hartie si-un creion, dar nici el nu are. Imi multumeste si pleaca, ducand in mainile-i batatorite de munca fizica cele doua rulouri cu crema de vanilie in caserola transparenta din plastic.

luni, 3 august 2015

"Teza lui Costel"

Sunt o sentimentala si-o sensibila. :)
De sensibilitate ma mai salveaza pragmatismul, dar ce sa ma fac cu nostalgia?
Vorbind anul trecut cu o fosta colega de liceu, profa de romana la o scoala din urbea natala, aceasta ma anunta cu tristete ca d-nul profesor Bucur Demetrian a decedat, la numai 64 de ani.

D-nul Demetrian era poet si fostul meu prof de romana din scoala generala. Datorita lui (si a dnei Georgescu, alta profesoara de exceptie) am citit eu in scoala generala si tot datorita lui (cred) am iubit poezia. Avea asa un fel de-a ne incuraja si de-a ne face sa nu parem prosti, care ne cucerea. Sau cel putin pe mine.

Intr-o zi mi-a spus ca am simtul metaforei. Imaginati-va ce inseamna pentru un copil de 13, 14 ani o incurajare ca asta. Chiar am fost convinsa ca-l am pe simtul ala, desi mai tarziu am inteles ca-l am mai degraba pe-al epitetului. Si din cand in cand pe-al onomatopeei. :)

Tare m-am intristat afland ca s-a stins, mai ales cand mi-a povestit colega ca era acelasi pe care-l stiam (il mai intalnisem in niste ocazii dupa ani), timid si oarecum retras in viata normala, dar plin de viata ca profesor (in sala de clasa) si in ceea ce tine de literatura. Mi-am promis sa-i caut cartile cu prima ocazie ce ajung in ro.

Uitandu-ma zilele astea pe FB, vad niste poze de la un eveniment cu scriitori din aceeasi urbe natala si-mi pare ca recunosc un alt mare domn, pe distinsul profesor din liceu de data asta, scriitorul Nicolae Parvulescu. El nu mi-a fost propriu-zis prof la clasa, dar faceam parte dintr-un fel de lot olimpic la romana (nu-mi amintesc sa fi luat vreun mare premiu), plus din echipa de teatru (hahaha, sunt sasaita in plus) si din nu stiu ce chestie cu poeti (of, da, chiar crezusem treaba cu metafora), asa incat cunosteam bine aproape toti profii de lb. romana din scoala. Plus ca el era unchiul prietenului meu cel mai bun, deci, de-astea...

Caut apoi pe net si vad ca omul a mai scris vreo sase carti intre timp, eu citisem Aniversare si Fotoliul vacant atunci in liceu si-mi amintesc discutiile in soapta cu colegii mei, caci Fotoliul vacant vorbea despre un "tovaras secretar de partid" si era plin de duble sensuri care ne incitau imaginatia noastra de copii care stiam, ca toata lumea, in ce lume traim. Si mai stiam despre moartea lui Marin Preda cand abia scrisese "Cel mai iubit dintre pamanteni", carte dealtfel interzisa la acea vreme, lucru care ne inflacara de-a dreptul. Credeam ca se poate muri din cuvinte, daca nu esti atent. Acum realizez ca asa eram nascuti - cu frica - in acele timpuri.
Deci eram asa un fel de mici disidenti, mai ales ca schimbam si discul/caseta cu Phoenix pe sub banca. Ca sa nu mai spun ca in ciuda "pericolului" ce plutea in aer simteam nevoia sa ne opunem la ceva ca tot adolescentul ce se respecta si ne opuneam ideologiei asteia comuniste, in gand, cum ar fi... ca tot romanul. :)))

Am cautat recenzii ale ultimei sale carti, Teza lui Costel si am gasit vreo doua care o recomanda ca fiind un "must". Si chiar daca n-ar fi, am senzatia ca voi regasi ceva din mine copil, citind acea carte. Fie si doar senzatia aia. Sentimentul metaforei, asemanator cu "al lanei" sau "al medalionului", cum bine zicea cine zicea. Uite de-aia sunt sentimentala. Ca de sensibilitate ma tratez. :)))

ps- ramane de vazut cum pot sa fac rost de carte, presupun ca nu o pot comanda de aici. Va trebui probabil sa astept pana la anul.


sâmbătă, 25 iulie 2015

paté végétal au tofu/ drob cu soia

Vai, vai, daca tot nu mai am inspiratie de scris pe blog, zic sa-l folosesc pe post de carte de bucate, ca tot mi se intampla sa uit pe unde-mi pun retetele preferate, asa ca o sa le copiez prin mai multe locuri, inclusiv aici. Sigur voi uita titlurile articolelor, dar na, o sa caut! :)))

Reteta originala mai avea fulgi de grau/ovaz si seminte de floarea soarelui, dar n-am avut in casa si mi-a fost lene sa merg la alimentara pentru atata lucru. Oooo, cred ca nu folosisem cuvantul alimentara de 10 ani, cand vorbesc cu mama ii zic c-am mers la magazin, iar uneori ii zic doar numele magazinului, intelege ea.

Cantitatile din reteta originala nu erau chiar astea, eu am pus cat aveam, incercand sa pastrez totusi proportiile. Aici le-am scris pe-ale mele, rezultatul a fost mai mult decat multumitor.

250g tofu de consistenta tare (are consistenta branzei, exista si varianta medie si moale)
227g ciuperci proaspete (mda, atat era in pachet)
2 morcovi potriviti
150g branza tare
1 ceapa mare
2 oua
1 legatura ceapa verde
marar
patrunjel
2 catei graunti de usturoi (aia mici, da)
sare si piper dupa gust
2,3 linguri de ulei (dupa ochi, pentru a cali ceapa)

Se toaca ceapa si se caleste putin in ulei, se adauga ciupercile taiate si morcovul dat pe razatoare si se tine pe foc pentru inca 5,10 minute (la foc potrivit).
Se faramiteaza branza, tofu, se adauga ceapa verde tocata, usturoiul pisat, mararul, patrunjelul, sarea si piperul. Se amesteca cu ceapa si ciupercile. Se adauga cele doua oua batute.
Se tapeteaza o forma de cozonac si se toarna compozitia (data viitoare o sa incerc varianta cu doua forme mai mici, cred c-o sa se coaca mai repede).
Se da la cuptor la foc potrivit circa o ora si 15 min.

Miam, miam, un deliciu! Am servit asta cu o pita data la cuptor 3,4 minute pana devine crocanta, apoi rupta in bucati si o salata de fasole verde cu marar si putin usturoi.
Pofta maxima!
Voi ce mancare fara carne mai gatiti?