sâmbătă, 13 iunie 2015

niste intoleranti sau cum s-a virusat camila

Drumul de intarcere din Florida n-a fost atat de interesant ca cel de dus ci mai degraba stresant. Nu tu tinere care sa bea vodci pe care sa le numar, nu tu rupatoare de foi de revista (sau o fi rupacioasa) pe care s-o urmaresc... Un biet catel pe randul din fata, al carui stapan a fost pus pe scaunul dinspre culoar de catre desteptii de la AirCanada si care maraia/latra aproape de fiecare data cand trecea cineva la doi centimetri de nasul lui, adica destul de des. Dar parca pot sa-l condamn? Si eu as fi facut la fel! In plus, nici unul din aia din stanga - dreapta scaunele de la geam n-a catadicsit sa schimbe locul cu stapanul, ca doar na, voiau sa admire peisajul.

As fi schimbat eu sau P locul cu el daca nenea de langa mine n-avea o fobie de caini (sau o intoleranta asa in general) si nu tresarea incat sa ma enerveze la maxim de fiecare data cand cainele latra. Adica nu era forba de tresarire, ca na, poate avea omul probleme neurologice, ci mai ales de grimasa pe care o facea si felul in care-si dadea ochii peste cap, teatral. Deci nu ma stresa catelul cat ma stresa el, mai ales dupa ce-a refuzat castile pe care s-a oferit sa le cumpere pentru cei din preajma stapanii cainelui.
Asa ca i-am spus lui P cu voce tare, in franceza, ca nu ma streseaza cainele cat intoleranta unora. Nu stiu daca domnul de langa mine m-a inteles (vazusem ca avea pasaport american), dar cred ca da, pentru ca a devenit mai putin dramatic pana la Montréal, unde s-a bulucit sa coboare din avion inaintea celor cu trei scaune in fata lui, ceea ce nu-i chiar frumos pentru un domn sensibil.

Asa cum nu e nici sa-ti dai cu (o tona de) parfum cand stii ca iei avionul, parfum ce se amesteca cu tutunul pe care-l duhnesti. I-as fi transmis asta cu prima remarca la adresa catelului. N-a fost sa fie.
Undeva in fata un copil a urlat din toti rarunchii vreo doua ore, dar asta nu deranja aparent pe nimeni, ca de, nu e "politically corect" s-o arati.
Tocmai cand sa-i sugerez stapanei cainelui sa ceara sa se mute pe unul din cele trei scaune libere de pe ultimul rand, il vad pe un nene aparand acolo ca din senin, apoi un steward insotindu-l si pilotul facand apel la un doctor din avion. Hait, zic, ebola e cu noi! Si-o fi zicand la fel si doctorul, de nu s-a aratat. Ii spun lui P sa nu mai bea apa/nimic ca nu e cazul sa mergem la toaleta (ceea ce evitam pe cat se poate in avion) si regret ca nu am nici macar o esarfa s-o pun la nas. Omul ii explica stewardului ca are probleme de respiratie. Acesta din urma se grabeste sa completeze un formular, fiind tot ce poate sa faca pentru om. Masca nu gaseste necesar sa-i dea, probabil ca nici n-are.

Ajungem in sfarsit la Montréal, asta de langa se buluceste sa iasa ca sa scape de caine sau de mine, caci o fi simtit ca-l simpatizez maxim, iar noi ne curatam din nou la fel de inutil mainile cu dezinfectant. Ce-am respirat nu mai conteaza.

A doua zi, o cunostinta intoarsa din China si Coreea povesteste ca aeroporturile din Asia sunt aproape pustii, singurii plimbareti purtand masti, din cauza de MERS (Middle East Respiratory Syndrom). E un fel de psihoza colectiva mai ales in Coreea, zice el. Imi amintesc clar figura barbatului din avion: coreean. Huh! Mai iau 3 pastile de echinaceea si astept cele trei zile cat ar trebui sa dureze incubatia. Azi, maine ar cam trebui sa respir greu...

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu