miercuri, 19 august 2015

eu, la tembelizor

Am fost azi cu o prietena venita de la Toronto la plimbare prin Montréal. Multe evenimente la Place des arts: unul de moda cu paradele de rigoare (nu mai am rabdare sa ma uit la astea), muzici ca de obicei, la Muzeul de arta contemporana o coada de zeci/sute de persoane (intalnirea cu un artist cunoscut plus nu stiu ce seara cu DJ). Prietena mea era curioasa, dar eu nu pot sta la o coada de-asta pe o asemenea caldura pentru niciun artist. Altadata as fi stat. Operele i le pot vedea la o ora cand nu e multa lume, iar DJ-ul la muzeu nu e pentru mine, e pentru tinerii de la coada care speram noi sa fie atrasi SI DE ARTA vizuala. Muzica e doar momeala, v-ati prins.

Asa ca am plecat cu prietena la plimbare si mai intram din cand in cand in cate-un magazin, sa ne racorim. Am si incercat tzoale cand cu racorirea, ca fetele. Doar am incercat.

La un moment dat ne opreste o tipa pe trotuar. Prietena mea ii raspunde ca nu vorbeste franceza ca sa scape de ea. Cum sunt obisnuita sa socializez (la Montréal e normal), am incurajat-o.
M-am taiat la deget, fug pana la masina sa iau trusa cu pansament si revin, puteti sa stati o clipa langa fetitele mele? Fetele erau langa o masa pe care era o cutie mare de pizza. Le puteti taia o felie de pizza, va rog? Vin imediat.

Am crezut ca e ceva cu cerut bani, dar de obicei copii nu sunt implicati, asa ca mi s-a parut si mai ciudat. De fapt primul impuls a fost sa-i spun ca nu pot taia pizza copiilor cu mainile murdare si ca o astept, ca nu-mi pare accidentata de moarte, dar femeia se evaporase.
Cum sunt curajoasa din fire si am si un pic de spirit civic, ma apropii de fetite care sunt zambarete foc.
Vreti sa va tai pizza?
Da!
Iau cutitul cu grija si deschid cutia. (Imi propun sa nu ating pizza, desi ma spalasem pe maini, dar na...).
Pe o pizza imensa erau zeci de viermi lungi si subtiri, gri, ce pareau oarecum ireali. Primul impuls a fost sa vad daca sunt reali. De fapt cred ca nu erau, dar n-am stat sa-i caut. M-am strambat si-am inchis cutia, incet.
Le privesc pe fetite care erau desunflate de nereactia mea. Ce e asta, intreb? Sunt dezgustatori.
Ati fost filmata cu camera ascunsa, zic ele fara convingere si-mi arata spre un grup de tineri.

Ma duc spre aia. Nu v-ai speriat? ma intreaba unul.
Nu. Am crezut ca e o opera de arta.

Serios ca am crezut ca e un "happening" cu public . Asteptam sa iasa artistul, sa schimbam impresii despre opera. Asa ca am fost si mai dezamagita sa aflu ca e un simplu gag.

Tanarul ma ruga sa semnez pentru filmare. Pai n-ai vazut ca n-am avut nicio reactie? zic. N-o sa rada nici dracu'.
Ati reactionat genial, asa mi s-a spus in casca.
Am cedat intr-un tarziu pentru fetite. Sunt sigura ca nu aleg aia filmarea mea. Poate doar daca e difuzata la englezi.

Concluzia: oare ce ma mai uimeste?
Imbatranesc. Devin blazata. Cine stie?



joi, 6 august 2015

o zi minunata

Am asteptat azi spre pranz cateva minute in masina, langa gardul unei gradinite. Vreo zece ingerasi cu un tanar educator calareau niste biciclete-masinute de plastic, dincolo de gard. Tanarul, care avea experienta cu tancii in ciuda varstei sale, ii asezase pe astia mici in linie pe biciclete si-i pusese sa urce o panta, apoi sa o coboare cu spatele. Ambele manevre pareau dificile, nu insa pentru dracusorii din poveste. As fi pariat ca dupa 10,15 ture cadeau morti de oboseala, dar daca dupa joaca asta urma somnul, inteleg de ce asa si nu altfel...
Undeva in iarba, langa grup, se juca singura o fetita. Vaiii, imi zic: sa nu-mi spui ca sunt 11 si n-au decat 10 biciclete! Ma linistesc apoi vazand vehiculul parcat nu departe de ea. Se pare ca fetita nu e interesata de intrecerea intre bolizi. Cauta prin iarba ea stie ce.

Vincent! Vincent, striga la un momet dat fetita si jumatate din colegi si bineinteles tanarul Vincent se intorc: "Regarde quelle belle fleur j'ai trouvée dans l'herbe! "

Apoi a trebuit sa plec, dar am facut-o cu un suras: Unul e intotdeauna de ajuns! Unul, nu mai mult! :)

Dupa cina ma aflam cu P si catelul Félix in centrul oraselului nostru. Ne asezasem pe o banca sa ne odihnim dupa plimbare si asteptam totodata inceputut concertului de la ora 7, din parcul din centru. In fiecare seara de joi avem un spectacol de muzica gratuit (ma rog, platit de primarie din buget) de doua ore. Atmosfera se destinde, lumea danseaza, copii si cateii se joaca impreuna sau separat.

Dupa 7,8 catei care-si plimbau stapanii si care se opreau sa socializeze cu Félix, obligandu-ne sa facem la fel cu stapanii lor, apare un domn. Era imbracat intr-o salopeta de lucru si avea in mana o caserola de plastic transparenta in care se aflau doua rulouri cu vanilie. Se opreste si ne intreaba daca poate sa-l mangaie pe Félix. Sigur. Se lasa intr-un genunchi si-l mangaie.
Trebuie sa-mi iau neaparat un caine, TREBUIE. Ma duc la clienti si nu plec pana nu ma joc cu cateii lor. Uneori plec de rusine, desi as mai sta. Azi am vazul un Golden corcit cu nu stiu ce, cu niste ochi mari expresivi, stiti ochii aia expresivi de golden...
Ohhh, da!
Sau un buldog corcit cu nu stiu ce... o frumusete!

Domnule, sa luati unul dintr-un refugiu, ii zic. Sa nu cumparati! Da, doamna, sigur ca din refugiu, am vazut cati abandoneaza... Cunosc refugiul ala din nordul orasului, pe strada X. E departe, dar na.
Ohhhh da, ala e cel mai cunoscut, dar avem si noi in "Rive sud" inca doua, trei. Si i le enumar, ii spun apoi unde sa caute pe net. Imi pare rau ca nu am o hartie si-un creion, dar nici el nu are. Imi multumeste si pleaca, ducand in mainile-i batatorite de munca fizica cele doua rulouri cu crema de vanilie in caserola transparenta din plastic.

luni, 3 august 2015

"Teza lui Costel"

Sunt o sentimentala si-o sensibila. :)
De sensibilitate ma mai salveaza pragmatismul, dar ce sa ma fac cu nostalgia?
Vorbind anul trecut cu o fosta colega de liceu, profa de romana la o scoala din urbea natala, aceasta ma anunta cu tristete ca d-nul profesor Bucur Demetrian a decedat, la numai 64 de ani.

D-nul Demetrian era poet si fostul meu prof de romana din scoala generala. Datorita lui (si a dnei Georgescu, alta profesoara de exceptie) am citit eu in scoala generala si tot datorita lui (cred) am iubit poezia. Avea asa un fel de-a ne incuraja si de-a ne face sa nu parem prosti, care ne cucerea. Sau cel putin pe mine.

Intr-o zi mi-a spus ca am simtul metaforei. Imaginati-va ce inseamna pentru un copil de 13, 14 ani o incurajare ca asta. Chiar am fost convinsa ca-l am pe simtul ala, desi mai tarziu am inteles ca-l am mai degraba pe-al epitetului. Si din cand in cand pe-al onomatopeei. :)

Tare m-am intristat afland ca s-a stins, mai ales cand mi-a povestit colega ca era acelasi pe care-l stiam (il mai intalnisem in niste ocazii dupa ani), timid si oarecum retras in viata normala, dar plin de viata ca profesor (in sala de clasa) si in ceea ce tine de literatura. Mi-am promis sa-i caut cartile cu prima ocazie ce ajung in ro.

Uitandu-ma zilele astea pe FB, vad niste poze de la un eveniment cu scriitori din aceeasi urbe natala si-mi pare ca recunosc un alt mare domn, pe distinsul profesor din liceu de data asta, scriitorul Nicolae Parvulescu. El nu mi-a fost propriu-zis prof la clasa, dar faceam parte dintr-un fel de lot olimpic la romana (nu-mi amintesc sa fi luat vreun mare premiu), plus din echipa de teatru (hahaha, sunt sasaita in plus) si din nu stiu ce chestie cu poeti (of, da, chiar crezusem treaba cu metafora), asa incat cunosteam bine aproape toti profii de lb. romana din scoala. Plus ca el era unchiul prietenului meu cel mai bun, deci, de-astea...

Caut apoi pe net si vad ca omul a mai scris vreo sase carti intre timp, eu citisem Aniversare si Fotoliul vacant atunci in liceu si-mi amintesc discutiile in soapta cu colegii mei, caci Fotoliul vacant vorbea despre un "tovaras secretar de partid" si era plin de duble sensuri care ne incitau imaginatia noastra de copii care stiam, ca toata lumea, in ce lume traim. Si mai stiam despre moartea lui Marin Preda cand abia scrisese "Cel mai iubit dintre pamanteni", carte dealtfel interzisa la acea vreme, lucru care ne inflacara de-a dreptul. Credeam ca se poate muri din cuvinte, daca nu esti atent. Acum realizez ca asa eram nascuti - cu frica - in acele timpuri.
Deci eram asa un fel de mici disidenti, mai ales ca schimbam si discul/caseta cu Phoenix pe sub banca. Ca sa nu mai spun ca in ciuda "pericolului" ce plutea in aer simteam nevoia sa ne opunem la ceva ca tot adolescentul ce se respecta si ne opuneam ideologiei asteia comuniste, in gand, cum ar fi... ca tot romanul. :)))

Am cautat recenzii ale ultimei sale carti, Teza lui Costel si am gasit vreo doua care o recomanda ca fiind un "must". Si chiar daca n-ar fi, am senzatia ca voi regasi ceva din mine copil, citind acea carte. Fie si doar senzatia aia. Sentimentul metaforei, asemanator cu "al lanei" sau "al medalionului", cum bine zicea cine zicea. Uite de-aia sunt sentimentala. Ca de sensibilitate ma tratez. :)))

ps- ramane de vazut cum pot sa fac rost de carte, presupun ca nu o pot comanda de aici. Va trebui probabil sa astept pana la anul.