vineri, 30 octombrie 2015

curcubee si biserici

soare alb, de dimineata. apoi mov, albastru, rosu si roz. dupa aia au inceput sa se amestece si a cazut apa din cer. cand te asteptai mai putin.

noroc ca-n design district te intreaba pe strada daca nu vrei umbrela si daca spui da iti imprumuta una indigo. vai, dar cum stiu ei ca nu pleci cu ea? intreaba P. ai putea, zic eu. ai putea, zice el.

intram in galeria Ca'd'Oro Art si privim cainele albastru. apoi pe cel verde. si crocodilul roz. porc rosu nu mai aveau. o bicicleta ciclamen rupta in doua era agatata pe zid, langa alte doua jumatati de non culori. stam de vorba si promitem sa ne intoarcem in ianuarie pentru cainele albastru. ne-am indragostit iremediabil. din banii de carne de acum pana atunci.

traversam la institutul de arta contemporana. litere. multe litere agatate. daca as putea sa va descriu...
apoi intram la knoll. scaunele lui Jean Prouvé ne zambesc bordo. scumpe ca vinul bun.
ramanem cu ochii atintiti la cele ale lui Jacobsen. unul bleu si unul gri isi asteapta cuminti surorile acasa de zece ani. azi e momentul. cel rosu si cel oranj asteapta la randu-le in magazin sa le luam acasa. noi nu stim, dar aflam imediat. plecam cu ele. exact pretul carnii pe ultimele sase luni.

lasam umbrela violet si pornim spre Winwood Village. abstractiune geometrica, expresionism abstract, gestualitate si precizie, frumusete si decadenta, rosu, galben, violet, verde, alb, negru, negru, roz, roz. stam o ora intr-o galerie. nu-l cunosteam pe patron, desi am mai intrat la el. intram in vorba. ne duce in camera frumusetii cum zice el si ne arata ce are. n-am stat niciodata atat de aproape de ei toti. Warhol, Harris, Rauschenberg, Ruscha, Rosenquist (cei 3R cum le spun eu ca sa-i tin minte). si Lichtesctein cu Jasper Johns. omul e de-o simplitate ametitoare. ne povesteste despre cum a inceput la 18 ani si despre ce are acasa si nu vinde. nu se lauda, vorbeste cu sufletul.

P care nu e un expansiv prin natura si nici prea vorbaret cu strainii ii spune de 7 ori ca va reveni si cat e de incantat. nu l-am vazut de mult asa, nici in cele mai impresionante muzee.

plecam intr-un tarziu. ploua. umbrela nu ne mai da nimeni. dar ne da o cafea si ceva usor. ca bani de carne nu mai sunt. dupa cafea nu mai cade apa din cer, ci gri cu albastru si portocaliu. e tarziu. parcurgem cei 40 de km in trafic greu. ar putea fi o mie, ce daca?
gata, acum suntem pregatiti pentru mult alb.

uitasem sa va spun ceva fara legatura (da' orisicat): n-am vazut nici o biserica in cei cativa zeci de km parcursi.







joi, 29 octombrie 2015

carnuri II

M-am trezit dis de dimineata, afara-i un soare alb, de-ala dupa o ploaie de 5,6 ore.
Mi-am pus calculatorul in curte si m-am intrebat: ma intereseaza pe mine cu adevarat ce gandeste x sau y? Chiar si despre mine?
Daca ma intereseaza, de ce nu m-am dus sa explic la locul cu pricina, atunci, ca sa nu se intrebe si sa ma intrebe lumea pe buna dreptate cine m-a suparat?

Raspunsul e nu, nu ma intereseaza. Nici cat negru sub unghie.
Deci da, soarele alb e bun pentru moral. Uneori chiar si pentru morala.



vineri, 23 octombrie 2015

alienarea de sambata


In lipsa argumentelor, nu-ti umple buzunarele cu pietre.
Proverb chinezesc

Nu-i cere unui rahat sa devina lord.
Proverb scotian

Dupa vivisectie, sa aclami viata.
Vechi proverb hindus

Mi-au placut intotdeauna proverbele, zicerile si vorbele de duh. Cand eram copil aveam un caiet unde notam citate din cartile pe care le citeam, cu titlul cartii si pagina, desi pe multe le stiam pe dinafara. In adolescenta, cand am inceput sa-l citesc pe Cioran, imi notam la sfarsitul cartii, cu creionul, pagina, iar pe pagina respectiva puneam un semn de exclamare, doua si uneori o fata razatoare (care "se rade" adica, lool, greseala voluntara), in dreptul paragrafului, in functie de gradul de impresionare. Trebuie sa pun in ghilimele sau sa explic atunci cand e voluntara "greseala", imi aduc aminte cand am scris pe blog: "Citesc mult. Ultima carte mi-a luat un an" si un domn a luat asta in sens strict literal, ba chiar a si ras ca sunt inculta, de parca ma cautase in cap. Si eu care crezusem c-am facut o super gluma subtila. Bine, cred chiar si acum. Si fie vorba intre noi, m-a durut in dos ca omu' chiar a crezut ca nu citesc, doar m-a surprins ca cineva a putut sa nu se prinda de poanta. :)))

In rest sunt bine sanatoasa, multumesc de intrebare, soarele straluce, afara-s 25 de grade si marea a fost involburata azi. Bruschetta cu rosii, busuioc basilic si rucola de la terasa din centru e la fel de buna si de ieftina, iar espresso la fel de gustos.
Lamaiul are zeci de fructe dintre care multe coapte (de doi ani lamaiul asta face fructe incontinuu), iar mandarinul plantat de mine anul trecut are trei mandarine. Asa din ambitie se vor coace in noiembrie, decembrie, cat nu sunt eu aici. Eu asa as face dac-as fi in locul lor.



duminică, 18 octombrie 2015

acum o luna


Cele mai frumoase posturi ale mele nu sunt scrise niciodata. Adica sunt scrise la mine in cap, precum poezia pe care am scris-o azi in timp ce ma plimbam cu Félix pe munte. Era si P cu noi, dar el haladuia pe coclauri cu-n detector de metale in mana, cautand comori.  Sau de fapt orice suna. Si credeti-ma ca multe suna pe munte.

Eu m-am asezat in poienita, am mancat paine cu chiftele de fasole cu chimen si coriandru (un fel de falafel), am citit un text despre bisericile de la 1600 si apoi am compus o poezie minunata. Puteam s-o scriu pe hartie dar ce rost avea s-o banalizez?

Intr-o zi o sa ma mut la tara, pe malul lacului, o sa ma plimb zilnic in natura si-o sa scriu un roman. Tot la mine in cap.

PS- mi se pare c-am citit undeva un post asemanator. Daca da, nu va suparati, n-am incercat sa va plagiez, sunt convinsa ca romanele noastre sunt diferite.

vineri, 16 octombrie 2015

"doua la primarie, trei la prefectura, sase la scoala de fete..."

"Enumerati cele mai importante patru piete de arta din lume si explicati care sunt atuurile care explica aceste pozitii", era unul din cele douazeci de subiecte ale examenului "intra" la "Evaluarea operelor de arta..." din seara asta.
Ma duc la acest curs cam ca la spectacol (mi-e relativ cunoscuta materia), adica ma duc pentru experianta de-al avea in fata pe curatorul unei extrem de importante colectii corporative din Montréal, adica pe omul care se ocupa de achizitii si-i sfatuieste pe aia ce sa cumpere de vreo 25 de ani. Despre curs ce sa spun, e un vis.

Un vis a fost si examenul din seara asta si cum "subectu" mi-e cunoscut de mult, c-am citit vreo 3 carti despre (le-am citit de placere), ma apuc sa scriu: Cele mai importante piete de arta sunt: SUA, Anglia, China, Franta, Germania. "Si dai si lupta, si lupta si dai"!

In pauza colega mea vine sa ma intrebe ce-am scris la intrebarea aia, ca ea crede ca proful nu ne-a vorbit despre fiecare tara in parte. Asa e, zic, nici eu n-am gasit in notite, dar am luat de ici de colo informatiile si-am facut o sinteza. Cinci cele mai importante... zic.
De ce cinci, zice ea?
Pai ca sunt cinci cele mai importante...
Pai nu, ca trebuia sa zicem doar de patru.
F...K! Peste tot in carti sunt cinci! F..ck, f..ck, f..ck.
Am ras amandoua cu lacrimi, sa vezi proful ce-o sa mai rada. Ma intreb daca sa-l iau eu pe el la intrebari ca de ce patru?

Buuun, acuma nu stiu daca chiar sa ma ingrijorez (poate ca nu, tinand cont ca examenul a inceput la sase seara), dar nu e prima data cand mi se intampla de-astea.

Cand am cumparat beletele la concertul lui Jean Leloup mi-a fost tare drag. Drag pentru ca-mi place de el si drag ca era un cadou-surpriza pentru P. E drept ca surpriza a fost de scurta durata, ca biletele au venit acasa si el a deschis plicul din greseala, dar orisicat, a fost frumos momentul. Am cumparat ultimul album, am ascultat muzica, o cantam cand ne ducem cu cainele la plimbare ca sa repetam pentru concert (serios, nu e gluma, dar cantam incetisor si ne contrazicem din cauza de versuri).
P ma intreaba acum o luna cand e concertul si-i zic ca e la inceputul lui octombrie, ca ma uitasem eu pe bilete mai'nainte.

Facem apoi planuri de vacanta, ne uitam la bilete de avion si cum eu sunt responsabila cu de-astea, consult agenda amandurora, of, of, lucrul naibii si gata, platesc. Ma prind peste trei zile ca concertul e la fix patru dupa ce noi plecam in vacanta. Pfuuuuu! Nu va spun sentimentul care... :)

Daca vi se pare ca "vorbesc mult" aveti dreptate, e stresul de dupa examen, realizez ca ma mai desparte doar lucrarea de la cursul de arhitectura (mda, altul) pe care trebuie s-o predau luni seara - de vacanta mea de vara care debuteaza marti. Asta daca reusesc sa-mi fac si bagajul si cele un milion de lucruri marunte dinainte de orice vacanta. :))))


miercuri, 14 octombrie 2015

dreaming

Azi am fost in vizita la Teresa si m-a invitat sa intru. Mai fusesem, dar fie sa duc cate ceva, repede, fie sa merg cu ea la cumparaturi. Azi m-am dus sa iau ceva si era mai vesela ca niciodata cand a iesit sa ma intampine.
Nu intri putin? ma intreaba. Am aranjat tot, e curat.
Ok, intru un pic sa vad cum ai aranjat, ma cam grabesc.
Nu mi-a venit sa cred ce casa frumoasa are. Peretii sunt de un alb imaculat. Mobilele se asorteaza perfect intre ele. Are veioze pe cele doua noptiere din dormitor, un tv cu ecran plat in sufragerie si o vaza frumoasa. Are chiar si perdele. :)

Teresa a venit acum aproximativ o luna in Canada, cu sotul si copii. Nu se gandea sa-si paraseasca tara ei calda din sud pana n-a intrat in conflict cu bandele criminale si politia cu care acestea erau mana in mana. Era asociata la un ONG care avea ca obiect sa ajute femeile abuzate. Poveste lunga pe scurt, a intrat in mijlocul unei retele de prostitutie cu minore care a "transpirat" in presa si de atunci viata i-a devenit un calvar. S-a mutat de cateva ori si tot de atatea ori a fost gasita.

Cand am cunoscut-o abia ajunsese aici ca refugiat si se mutase in oraselul nostru. Era terminata psihic.  Eu si niste doamne am hotarat s-o ajutam cu ce putem, in apartamentul in care a venit n-a avut decat un sac de dormit si o saltea in prima noapte si nici bani sa cumpere. Biserica a fost cea care ne-a dat firul. Am cerut ajutorul pe FB, pe grupul orasului nostru. Nu m-as fi gandit niciodata sa avem asa un succes. Ei, am cerut si pe pagina mea unde am cativa priteni emigranti, dar probabil erau ocupati. Dar nu, nu asta conteaza.

Si nici ce-am facut eu nu e vreo mare branza, sunt altele mai bune cu care m-as putea lauda, dar nu e cazul. Ca idee, i-am dat (era sa scriu transmis) serviciul meu de 4 farfurii de pirex primit la randu-mi la venirea in Canada: doua de un fel si doua altfel. I-am spus ca sunt pretioase. Vrei sa ti le dau inapoi, m-a intrebat? Nu, vreau sa le oferi la randul tau, peste cativa ani, unei familii care va avea nevoie.
N-o sa uit, mi-a zis.
Stiu ca n-o sa uiti, nici eu n-am uitat.

De fapt asta voiam sa zic. Sunt oameni care au uneori nevoie de ajutor, asa cum si noi am avut sau putem avea. Nu stim pe cine ajutam, eu n-am stiut povestea Teresei pana pe la a treia intalnire cu ea. Stiam doar ca e vorba de o familie de refugiati. Primii venisera dintr-o tara africana, Teresa si familia ei dintr-o tara din America latina.
Nu peste mult urmeaza sa vina o alta familie din Siria. Ce facem, ne oprim acum? Pentru ca ei sunt arabi? Si ce le spunem copiilor alora, ca pe ei nu-i putem ajuta pentru ca s-au nascut in tara gresita? Noi ne-am nascut in tara care trebuie?