marți, 27 decembrie 2016

De sezon

Am facut ca de obicei salata (de) Bœuf. Fara bou, se-ntelege, ca cine-a mai vazut salata bœuf cu bou?

Cum aproape nimeni din casa in afara de mine nu se omoara dupa ea, mai ales ca o fac relativ acra cum imi place mie, ma gandesc sa-mi servesc o portie la micul dejun. Am calculat ca daca mananc azi la mic dejun, pranz si cina si maine dimineata am inca stomacul functional, as putea s-o termin maine seara.

Sa avem sarbatori vesele si salatzi pe gustul nostru in anul care vine! 



joi, 8 decembrie 2016

pohta ce-am pohtit (Tudor)...

Ca tot vorbeam de pofte.
Incepand de azi merg pe 45 de primaveri si tot atatea veri, multumesc pentru urari.
Cum cadoul ideal, Porsche Cayman nu poate fi cumparat ca nu i s-a uscat vopseaua si aici e umezeala, am zis c-as vrea un ceas mecanic, pe langa doamna de plastic intr-un picior care de ieri face parte din familia noastra si care n-are inca nume. Nu stiu daca s-o numesc Judith sau Salomé, dar stiu c-o sa-mi poarte hainele pe care inca nu le-am confectionat. Impreuna cu ea au intrat in casa si vreo doua stofe de pardesiu/ palton, superbe.

Dar s-o lasam linistita pe doamna si sa ne intoarcem la ceasurile noastre. Cine ar fi crezut ca sa alegi un ceas poate fi asa complicat?
Discutie cu P in seara asta. El e cel care mi-a transmis microbul, nu e vina mea.

Eu: Vaiiii, uite, Hublot face ceasuri mecanice de dama incredibile!!! Uita-te la asta albastru.
El: A, da? E mecanic?
Eu: Asa pare. Bine, nu m-am uitat inca la pret, ma uit la culori...
El: Pai cred ca ne-ar ajuta sa ne uitam putin si la preturi... ar elimina un pic din angoasa.
Eu: Pai eu nu sunt angoasata. Tu esti?
El: Nu. De ce-as fi? :))))
Eu: Ce pacat ca Tudor face ceasuri de dama conventionale. Pe bunica mea o chema Tudor, mi-ar placea sa am unul cu numele ei.
El: Pai mai cautam, poate fac si unele pe gustul tau... :)))))))))))
Eu: nici Rolex nu e rau.
El: Asa pare...

Deci voua care va plac? Nu m-am uitat la toate preturile, stiu doar pe cel de la Nomos ca alea mi-au placut, de fapt mi-a placut cel vernil (era cel mai scump) si Patek Philippe. Dup'aia nu m-am mai uitat, ca ce rost are? :))) Unele Rolexuri sunt de barbat (cred), dar eu le-as purta.

(Gluma serii despre ceasuri.  Tu dors? (tu dor) Noooo, je suis pas mal réveillée juste en regardant les prix).













marți, 29 noiembrie 2016

Secunda

asta seara, la plimbarea dupa cina cu P si cainele era sa ma calce o tipa cu un SUV in intersectia de langa casa, fix in fata bisericii.
Cand e sa se intample se intampla si gata. P era cu Felix in spate, eu m-am hotarat sa traversez, ca aia cu masina era oprita la stop undeva in stanga, pe strada perpendiculara si avea toata vizibilitatea din lume. Intersectia e una mare cu vizibilitate, strada e cu doua benzi, bine luminata, nici nu ma gandeam ca tuta nu se uita la strada pe care merge, odata pusa in miscare.

A plecat usor de pe loc, a facut virajul stanga (nu dreapta sa zici ca eram in unghiul mort) si ajunsa la cativa metri de mine a accelerat, asta daca nu cumva s-a pierdut si-n loc de frana a calcat acceleratia. Se opri apoi cu un zgomot sec de frane aproape de mine. Inutil sa zic ca eu n-am apucat decat sa ma opresc din mers, sa vad daca ma ia dinspre fata sau spate cu gandul sa sar, dar cred ca n-as mai fi avut timp. Si-a cerut apoi scuze pe geamul masinii. Mda, te scuz.

Mai erau vreo doi cu masina in intersectie si-un vecin coborat din autobuzul din fata. Individa avusese si un autobuz in fata din care coborasera vreo doi, deci ar fi trebuit sa-si imagineze ca aia traverseaza, mi se pare ca trebuie sa fim atenti la autobuzele oprite. De fapt eu de-aia m-am si hotarat sa traversez undeva in spatele autobuzului, mi-am zis ca tot sunt astia din intersectie pe faza.

Poate de-aia la sedinta de yoga de dupa am reusit sa ma relaxez total. Iar acum stau si ma gandesc ce mofturi aveam chef sa-mi fac si ma gandeam ca nu e momentul. Cred ca tocmai a venit. :)


duminică, 20 noiembrie 2016

a venit, a venit toamna

Pe fostul meu dentist il chema "mecanic", dar nu era. Pe cel actual nu-l cheama, dar este.
M-a intrebat la inceput cu ce ma ocup si-am zis ca e atat de complicat si-mi ia prea mult sa explic, deci ca sa nu-l tin din treaba putem sa zicem ca sunt inginera.
Pai si eu, imi zice si-mi arata mandru inelul de pe degetul mic.
Hmmm, eu n-am, vedeti de ce eu nici inginera nu pot fi? I-am zis c-as putea sa enumar vreo 3,4 meserii pe care le fac, tot asa ilegal.
Cica sa nu-l mai fac sa rada.
Pai anesteziati-ma.

Dupa ce mi-a pus niste plombe ma intreaba daca simt ca dintii de jos sunt mai inalti acum si daca ma jeneaza.
Acuma nu stiu daca ar trebui sa simt, dar sa zicem ca partea asta anesteziata nu prea raspunde... am zis eu cu gura stramba.
Tehniciana mai ca se tavalea pe jos de ras, in timp ce eu ma gandeam ca tre' sa-mi tin gura in viitor, dar pe bune, cum sa intrebi pe cineva anesteziat ce simte?

Saptamana viitoare ma opereaza si-mi baga niste tije din titan prin gingii cu care voi trai fo doua luni jumate daca lucrurile merg bine. Sa-mi tineti pumnii miercuri ca de data asta nu e de gluma, bradarz & sistarz!

Pe de alta parte, ca uitasem, m-am reapucat de yoga, i-am cunoscut pe vecinii mei cu vreo 5 case mai departe care sunt amandoi instructori de yoga si vecinu' care da cursuri la sala de sport a oraselului m-a invitat sa vad cum e. Mi-a placut, oricum aveam chef de mult sa reincep. Cand am ajuns acolo am constatat ca printre cursanti erau si alti doi vecini care stau doua case mai incolo. L-am recunoscut doar pe el care e ras in cap si el pe mine dupa caine. Acum ma lupt sa-l conving pe P sa vina si el si nu vrea in ruptul capului. Degeaba l-am asigurat ca sunt inca 3 tipi plus Christophe instructorul, nu doar dame, ideea de a sta cu fundul in sus impreuna cu niste necunoscuti nu-i surade.

Si noutatea cea mai importanta e ca maine ninge.  :)))

sâmbătă, 22 octombrie 2016

yellow

650 km snur, cu o oprire cat sa iau o cafea si sa fac un pipi...  Mi-am batut propriul record.

Si mergea ea asa zi de vara pana-n seara si o mai merge si maine daca n-o obosi. Doar ca maine raman in jur de 900 km de facut in doi, ceea ce va fi o nimica toata.

Imi place la nebunie sa conduc pe autostrazile americane, se conduce bestial, 99% din conducatori respecta regulile nescrise (cele scrise sunt elastice), se dau la o parte daca vine cineva cu viteza din spate, revin pe banda respectiva daca e libera. De cativa ani de cand fac Montréal - Miami si de doua ori pe an, n-am auzit nicio injuratura, niciun claxon si n-am vazut niciun semn ciudat intre participantii la trafic. Singurul semn care se face in trafic e multumesc, cu lumini daca e de la camionagii.

Imi fac prieteni pe soselele americane, de obicei soferii de trucks din fata carora ma dau la o parte in panta, daca nu pot/vreau sa merg mai repede ca ei. Azi am rulat in tandem cu un nene cu autoturism  mai bine de o suta de km. 125... 127 km/h la depasire, apoi trecut pe banda din dreapta, anulat "cruise control" si coborat pana la 123, activat "cruise control" si rulat unul in fata altuia cu aceeasi viteza pana la prima depasire, reluat.

Limita maxima e de 113 km/h, plus 8,9 cat crede P ca e de bun simt ca sa nu iei amenda, plus 2,3 km pe care-i bag eu in plus cand nu e el atent.
Cel mai haios e cand se prinde P ca trisez. Cum e un binecrescut si a face observatie nu face parte din obiceiurile sale, imi spune de fiecare data, calm: "Aici avem o limita de viteza de ...", eu trebuind sa-mi dau brusc seama ca m-a luat valul cat a atipit el si-am ajuns la 130.
Vaiiii, zic, ia uite ca aveam 126, 127! :)))

Nu sar calul, cunosc prea bine autovehiculele sa nu stiu care e deceleratia maxima la X viteza cu tipul de autovehicul cu care sunt, plus incarcatura si conditii de sosea si nu ma aventurez niciodata sa fiu deschizatoare de drumuri ca sa ma ia la ochi politistii ascunsi, dar daca se ruleaza in coloana cu viteza relativ constanta, nu fac expres ca sa incurc circulatia.

Azi cum mergeam eu asa, tare mi-as fi dorit sa am un Cayman cu care sa ma lipesc de soseaua aia ca-n palma, inconjurata de munti si vai, cu un soare rotund si un cer albastru. Si-ar fi trebuit sa fie neaparat galben.

luni, 17 octombrie 2016

La Montréal

a venit toamna. Si e o toamna minunata. Am fost azi cu masina hai-hui, de fapt am fost sa fac niste poze intr-o cladire despre arhitectura careia scriu si cum GPS-ul m-a dus prin locuri din natura pe unde nu mai fusesem de multa vreme, am oprit, am facut cativa pasi prin ploaia marunta, am privit in jur si m-am considerat inca o data norocoasa ca traiesc intr-un asemenea loc.

E atata verdeata in orasul asta, atata frumusete simpla pana si in cladirile astea gri care mie imi sunt dragi si care lasa natura sa ne dea culoarea de care avem nevoie.

La Montréal a venit toamna si e minunata.
 


sâmbătă, 10 septembrie 2016

despre inutilitate

A fost odata ca niciodata un emigrant chinez, profesor de chimie intr-ul liceu canadian. Profesorul nostru e o persoana discreta si chiar misterioasa, ar zice unii. Altii ar zice ca e doar o persoana stearsa, ca atatia altii ce nu pot sau nu vor sa se faca remarcati. Aproape nimeni nu stie nimic altceva despre viata lui privata decat ca e singur, ca a fost casatorit pentru o scurta perioada si ca traieste modest.

Placerea lui cea mai mare, odata iesit la pensie, ramane mersul la biblioteca din orasel, unde petrece mare parte din timp cautand si citind carti si reviste. La biblioteca e liniste, e cald si lumina, iar oamenii sunt atat de draguti. Poti sa intri, sa iesi, sa stai acolo ore intregi, nimeni nu te deranjeaza, nimeni nu se mira si nu pune intrebari. Iti zambesc doar cand mergi sa inregistrezi cartile imprumutate care sunt intoarse pe o parte si pe alta, apoi scanate, inainte ca o doamna zambitoare sa-ti comunice data de retur, privind parca spatiul de dincolo de tine.

Intr-o zi la biblioteca este primit un plic in interiorul caruia se afla o scrisoare. Pe plic sunt scrise trei initiale alaturi de un prenume chinezesc al cuiva care nu mai este. Destinatarul tocmai a decedat, rapus de o boala necrutatoare. Persoana care deschide plicul priveste inmarmurita continutul scrisorii si se intreaba daca cel care l-a scris este barbat sau femeie. Scrisul e lejer, literele sunt rotunde si egale, fara inflorituri. Singura certitudine e ca aproape anonima persoana doneaza toata averea sa de circa un milion de dolari bibliotecii.  Scrisoarea contine dorinta decedatului ca din acesti bani sa se modernizeze biblioteca si sa se amenajeze un spatiu pentru persoane varstnice.
Donatorul anonim se dovedeste a fi nimeni altul decat profesorul de chimie. Vestea se raspandeste repede in orasel. Cum poate cineva care nu  a castigat mai mult de 70.000$ pe an sa economiseasca un milion? Cine a fost cu adevarat profesorul?

Scenariul acesta pare desprins dintr-un roman al lui Paul Auster apoi transcris prost de mine. Povestea lui Auster ar fi palpitanta, profesorul ar fi un personaj in jurul caruia s-ar invarti alte zeci de personaje aparent fara legatura. Autorul ar tese o intriga la care participa o femeie enigmatica si profesorul s-ar dovedi la final a fi nimeni altul decat un agent cu o viata dubla, urmarit si ucis de politia secreta chineza.

Dar cum eu nu sunt Paul Auster si cum viata e uneori mai tainica decat secretele din carti, personajul nostru nu e nimic altceva decat un simplu profesor de chimie decedat in urma unui cancer care face cel mai neasteptat si mai important don din istoria bibliotecii cartierului meu. Cu acest don biblioteca se va moderniza incepand din decembrie, iar eu voi putea merge sa caut, sa imprumut si sa citesc inca multe carti captivante despre personaje misterioase...

Cineva remarca mai deunazi ca sunt cam multi chinezi in Canada. Altcineva vorbea acum ceva vreme pe un blog despre oamenii singuri. Spunea printre altele ca ei simt nevoia sa fie utili,  sa faca acte caritabile, prin constientizarea inutilitatii lor ca oameni sau manati de sterilitatea vietii lor. La asta m-am gandit citind extrasul de mai sus postat de o doamna pe FB. Si-am realizat ca oricat am crede ca stapanim cunoasterea prin realizarile noastre de oameni mai mari sau mai mici, ne scapa intotdeauna cate ceva. Uneori esentialul insusi. Si trebuie sa vina un emigrant chinez, un banal profesor de chimie, ca sa ne bulverseze cu un gest cele mai neclintite idei preconcepute.



vineri, 2 septembrie 2016

Ce mai ascult eu de cand sunt batrana



Fii frumos, fii bun, fii vesel si danseaza!
Life is too short (to be long), vorba cantecului care-l enerva pe P incat sa-si traga palme... dar era vorba despre alt cantec, evident.

Nu numai ca ascult asta, dar si dansez in timp ce P se tine cu chitara dupa aia. Nu la propriu, la figurat. Iar cainele ne priveste cu ochi mari. V-am spus ca una din pasiunile mele dintotdeauna e sa dansez singura? E drept ca inca mai am vin de la mama. E  mi-nu-nat! :)))



joi, 1 septembrie 2016

de oboseala...

Cate din persoanele pe care le cunoasteti plange intr-un WC dintr-un aeroport, impreuna cu o necunoscuta? Asta ar fi o scena numai buna de-un film prost. Sau bun. :)

Eram la Paris intre avioane si m-a lovit nevoia sau am zis sa ma duc "de control", nu mai stiu. Cert e ca eram acolo, astepand langa cele cateva cabine ocupate ale WC-ului eu si o doamna simpatica de vreo 60 de ani, in fata mea. Femeia era imbracata bine, genul acela "iesita in lume". Tre' sa facem pipi, ca venim de departe si mai avem de mers, zice ea.
- De unde veniti?
- De la Chicago.
- Oooo, de departe. Si eu vin de la Montréal, suntem din aia care n-au dormit azi-noapte. (Rade). Si unde mergeti?
- La Ankara...
- Ohhhh... In vizita?
- Nu, acolo locuiesc.
- Ohhhh...

O privesc fara sa pot sa zic nimic. I se intuneca ochii. Se elibereaza o cabina si fac semn femeii din spate sa intre. Parca, parca n-ar vrea. Intra.
O privesc. Nu stiu ce exprima privirea mea, dar femeia are ochii plini de apa. Ii pun mana pe brat si-i zic: Curaj! Poate ca o sa puteti pleca, daca e cazul...
- Da. Am pasaport italian, imi zice ea. Dar nu e vorba despre asta, vorba e ca s-a sfarsit... S-a terminat... repeta femeia si lacrimi mari ii curg pe fata. Plange destinul tarii ei in care intelectualii isi pot pierde sluja sau chiar viata din te miri ce.

O mangai pe brat si plang si eu, fara sa stiu exact de ce.
Plang intr-un WC din aeroportul din Paris, cu o turcoaica vorbitoare de limba franceza care vine de la Chicago si are un pasaport italian.
Ne plangem impreuna destinul de a fi om intr-o lume de-a-ndoaselea...

PS- Cu o seara inainte tocmai anuntasera la stiri ca mii de profesori, jurnalisti, intelectuali de tot felul au fost concediati si unii dintre ei arestati, fiind banuiti de simpatii pentru preotul Gulen si fiind deci posibili participanti (chiar si indirecti) la lovitura de stat turca.

duminică, 28 august 2016

antivernissage


Asa arata galeria mea de dimineata. E drept ca ma asteptam sa arate mai rau, dupa descrierile facute de la distanta. Parchetul nu vi l-am aratat tot, e cu valuri pe alocuri.
Era o chestiune de timp sa se intample, ne rugam de 3 ani de aia de la parter sa reparam/intretinem acoperisul si raspunsul a fost ca acoperisul se repara cand incepe sa curga. Acum gata, a curs, suficient pentru gustul lor, sper, mai ales ca apa are prostul obicei sa cada de sus in jos si sa ramana acolo unde cade, recte la ei in ograda.

Dupa ce ne-am enervat suficient cat sa ne distrugem concediul la aflarea vestii (a trebuit sa ne intoarcem de la Brasov la Bucuresti ca sa fim aproape de aeroport, pierzand niste nopti de cazare cu vedere la natura :) ) si ne-am calmat singuri mai apoi, am chicotit gandindu-ma cum trebuie sa arate piscina din localul lor. De consolare.
Proprietarii de la etajul 1 care ne-au sunat sa ne spuna ca "pica apa de sus", de la noi, de parca ar putea sa pice invers si care la inceput au fost de acord sa reparam acoperisul in doi din trei si sa fortam pe trei sa plateasca, s-au codit mai apoi ca mvai, e bine sa ramanem in termeni buni cu m...coproprietarii de la parter. Acum se arata toti surprinsi. Sper sincer pentru ei ca se prefac.

Stii, ii zic lui P pe drumul dinspre galerie, as putea sa fac din spatiu o opera de arta in sine. O instalatie sau chiar o performanta. Interactiva, mai vine spectatorul, mai bate un cui, mai da o bidinea. Un fel de "work in progress". Putem sa si filmam, sa facem poze si sa le expunem apoi ca "témoins".

Mda, zice omul. O instalatie de... parchet. Urmata de un "vernissage".
A trebuit sa trag pe dreapta si sa ma satur de ras.
Dar nu e rasul meu, ca pana una alta eu imi caut meserie. :)







marți, 26 iulie 2016

La ce rad eu juma' de ora

Ca sa intelegeti gluma, trebuie sa vedeti mai intai varianta adevarata, in engleza,  aflata aici.  Comentariile din franceza quebecoise sunt ilariante, gen "tricou buric", "n-am sutien" sau "maini blegi", dar sa nu va stric poanta...
Ca sa nu mai zic ce amuzante sunt melodiile alese. :))))



vineri, 22 iulie 2016

proiecte: haine, partea I

Am reusit sa termin in sfarsit fusta inceputa cu o luna in urma, exact inainte de a pleca in vacanta spre tarile calde, dar n-am luat-o cu mine, am plecat doar cu 3 haine, mi-a fost lene sa-mi fac bagajul si stiam ca mi-am lasat pe aici cate ceva de imbracat. Noroc ca aproape tot ce mi-am pus in bagaj a fost din bumbac alb sau alb cu ceva, asta m-a ajutat sa nu ma topesc de cald.

Desi ma gandeam ca vara asta o sa croitoresc mai mult, mi-am facut doar o rochie, o bluza si fusta asta. Si lui P o pereche de pantaloni de casa, plus mai multe modificari atat lui cat si mie, la lucruri pe care nu le (mai) imbracam. Cea mai cea a fost sa-i scurtez vreo doua camasi. Cum erau camasi de calitate care-mi placeau mult, mi-a fost frica sa le tai la inceput, de teama sa nu le stric (camasile au formele alea curbe greu de reprodus, apoi trebuie sa ai cusatura la 1mm de margine), dar P mi-a zis ca e convins ca-mi ies perfect si-n plus nu conteaza daca le stric ca el oricum nu le imbraca asa lungi. Au iesit perfect, ce inseamna incurajarea. :)))

Rochia imi place mult, chiar daca in poza arata ciudat si e si necalcata. E dreapta si incretita la umar, urma sa aiba un ruban la umeri care sa faca un nod la partea de sus, peste intretituri, dar nu cred ca-i mai pun. Cade bine pe piept si solduri, e crapata putin pe ambele parti si are doua buzunare mari care depasesc linia de cusatura de pe lateral, prelungindu-se putin spre spate.
Tiparul l-am luat din cartea japoneza, iar materialul e un denim subtire, bleu cu imprimeuri mici albe (un fel de flori stilizate).

Bluza a fost mai mult de incercare, imi place si nu prea, adica ar fi trebuit sa o fac din ceva mai moale ca sa cada, bumbacul asta fiind mai dens ii da un aspect cam rigid. Dar e placuta la imbracat, e bumbac 100% si materialul are dungi fine care nu se vad in poza. Uite acum privind-o ma gandesc ca daca o mai scurtez devine mai sport si o pot imbraca cu pantaloni. Nici nu stiu daca am bagat materialul la apa, poate devine mai moale la spalat.

Dintre toate fusta imi place cel mai mult. E facuta dupa o fusta cumparata dintr-un magazin din Miami si careia-i spun eu fusta cameleon: se schimba in functie de ce "top" pui si ce ai in picioare. E sport, se poate purta cu tricou, dar daca-i pui o bluza de matase si un pantof altfel, poate deveni chic. Cea cumparata e alb cu negru, cu un fel de patrate/carouri, cea facuta e pastelata, cu verde, orange, bej, e din matase, dar ramane la fel de versatila, de-aia am tinut sa fie cu dungi/carouri. Am avut ceva probleme cu fermoarul, am rupt primul ac ca uitasem ca fermoarul se pune cu picior de masina special. Dupa ce am muncit ca un rob si a iesit destul de bine un fermoar semi-ascuns, am realizat ca putea fi mult mai usor. Partea cea mai grea a fost sa fac propriul tipar. Chiar daca am avut modelul fustei in fata si-am facut desenele relativ repede, nu a fost usor cu ordinea de imbinare a bucatilor, mai ales ca are buzunare aparente si dublura. Pana la urma m-am descurcat si arata la o fusta normala. Cred ca-mi mai fac una de toamna/iarna in genul asta, dar uni, un albastru puternic. :)))

Abia astept sa ma lansez in tricot, am deja doua, trei materiale care asteapta de la inceputul verii. Stiu ca nu e usor sa lucrezi tricotul, poate de-aia sunt asa incitata.
Aaaa, si mi-am luat un tipar de scurta de toamna, caut inca un material bestial. Albastru! Va tin la curent!





marți, 12 iulie 2016

pretexte


Nu ma crede cand ii spun ca nu stie sa cumpere pere.

O fi si asta vreo stiinta!

Perele astea sunt atat de tari incat asta seara m-am taiat la deget intr-una din felii.

Te-ai taiat cu o felie de para... apoi se pune pe ras si nu se opreste o jumate de ora.

Imposibil sa te certi in aceste conditii. Si totusi eu vorbesc serios. M-am taiat
intr-o felie de para pentru ca nu stapaneste absolut deloc arta de a cumpara pere.



duminică, 10 iulie 2016

fotbalul si tricolorul

Cand echipa de fotbal a pierdut nu stiu ce meci si-a trebuit sa se intoarca acasa din Franta, au fost insi care-au afirmat pe bune ca "astia si-au batut joc de tricolor".

Asta a fost, trebuie sa recunosc, cea mai buna gluma pe care am auzito in ultimii 26 de ani, 6 luni si 24 de zile.

"Ati tarat tricolorul in mocirla, baaaa, numai asa de-ai dreacului ce sunteti! Am contat pe voi sa aratati lumii ce putem. Toata lumea stie ca suntem frumosi, puternici si geniali, dar nu strica sa ii reamintim din cand in cand. Cand colo voi ati jucat ca cizmele, 'reati ai dracului sa fiti!





vineri, 8 iulie 2016

ciubuc

P vorbea la un moment dat cu Félix. Félix e cainele, da.
Ce, voua nu vi se intampla sa vorbiti cu cainele? Asta pentru ca nu aveti caine, daca ati avea ati vedea ca e imposibil sa nu-i vorbesti cainelui tau.

Deci ii spunea el asa, undeva pe la mijlocul discutiei... discutia era cu mine, evident, ca totusi n-a ajuns atat de departe cu Félix incat sa poarte o dicutie coerenta: Mai Félix, o sa ajungem sa-i dam lui Madame (asta sunt eu, v-ati prins) cate-o atentie sa ne mai faca si noua o ciorba. De ce atentie, o sa ma intrebi? Pai n-ai auzit ca asa se procedeaza in ro, nu dai nimic, nu ai ciorba, that's it!

Félix il privea cu ochi mari si se gandea deja cati bani are la pusculita, dar fiind faptul ca adora ciorbele facute de mine si pana termin cu treburile astea si apoi cu sentimentul de vacanta, e mult...


PS- F...ck ciorba,vivat costumul de baie si abdomenul plat, atunci cand ti se lipeste burta de spate, vorba lu' tata. Ce vina am eu daca tata ma trimitea sa ma distrez, iar el pregatea ciorba?
Am zis eu ca sunt Lina gospodina, dar am uitat sa va spun ca doar "part time" si mai ales iarna.

Hai s-aveti vant in vele si de mancat cat sa va hraniti, ca n-o sa va ingrasati taman in vacanta? :))) Si daca nu (mai) aveti vacanta, luati-va liber de la activitatile de rutina macar pentru cateva zile si instalati sentimentul de vacanta, vara e scurta!


duminică, 3 iulie 2016

ANDRII POPA CEL VOINIC

Maine ma duc la o actiune a carei initiatoare sunt impreuna cu o alta tanti de la noi din urbe si care are ca scop salvarea/oficializarea unui parc canin din orasel. Eu nu prea ma duc cu Félix in acel parc, de fapt am fost doar de vreo doua ori, din simplul motiv ca lui Félix nu-i place sa se joace cu alti caini, adica ii place compania celor mai multi dintre ei, dar pe cei care nu-i plac trebuie sa-i ocolim, pentru ca le spune verde-n fata ce crede despre ei. Seamana cu ma-sa, se pare, pana si P e de acord. :)))

Insa nu conteaza ca ma duc sau nu, conteaza ca as putea sa ma duc maine sau peste 5 ani si ca mi se pare absurd sa le iei oamenilor un parc pe care-l folosesc de 40 de ani ca si parc canin, chiar daca vocatia-i n-a fost niciodata oficializata. Uite ca e timpul s-o oficializam acum, am declarat cativa inimosi, atunci cand primaria a propus un proiect de reamenajare a imensului spatiu verde din zona respectiva, care cuprinde pe langa o baza sportiva proaspat renovata cu terenuri de fotbal, tenis, piscina interioara si acest parc canin, niste terenuri de "pétanque" / "boulingrin" (hi, hi), gradina comunitara, un parc pentru oameni si un teren mare de golf.

In baza aia sportiva tocmai s-au bagat cateva milioane din buzunarul nostru al tuturor si culmea tupeului au decis sa inchida taman parcul canin pe motiv ca "cainii latra" (de-aia nu putea caravana sa treaca) si ca o amenajare ar costa prea mult (asta zic unii vecini carcotasi neiubitori de caini).
Le-am explicat pe grupul de discutie de ce nu au dreptate, casele cele mai apropiate sunt la cateva sute de metri si o reamenajare ar presupune doar un gard, cel existent e cam cazut si exista deja apa trasa, ba exista si piscine din plastic pe care oamenii le aduc vara pentru scaldatoarea cainilor. Mai mult decat atat, oamenii au adus scaune si mese si au plantat arbori de-a lungul anilor, unii dintre acestia in memoria cainilor lor morti. Acest loc e o oaza de buna dispozitie, un loc de intalnire nu numai pentru caini dar si pentru oameni, sunt pensionari care nu mai au catei dar vin acolo sa (re)intalneasca cunoscuti, oameni sau caini.

Asa am decis cativa sa ne batem cu primaria pana la ultima suflare, ca doar ma stiti contestatara. Drept urmare am fost la o intalnire cu consilierii de la primarie care erau acolo sa discute diverse, aici sunt destul de transparente lucrurile, doar ca ii lasa sa voteze initial pe toti neavenitii care n-ar trebui sa aiba acest drept. Cu ce drept imi voteaza mie parcul unul care se ocupa de jucat fotbal? Ce eu ii votez terenul lui de fotbal sau sala lui de sport de milioane? Cum de are tupeu ca dupa ce i s-a renovat sa vrea sa-mi inchida mie parcul pe motiv ca e scumpa amenajarea?


Asa am aflat ca toata povestea a inceput de la un "gura multa" de avocat care locuieste relativ aproape de parc si care ar vrea ca in spatele curtii lui sa-si "traga" un spatiu verde privat dar public (platit de fraieri ca mine si folosit de "jmecheri" ca el, adica) de cateva sute de metri, drept care se opune oricarui proiect propus, iar "fraierii" inghit galusca. Lasa coane ca-tz demonstrez eu ca strigatura s-a inventat in alta parte decat la tine-n batatura, afla ca la unii face parte din folclor.

La intalnirea cu consilierii m-am prezentat politicos si i-am intrebat direct, pe fiecare in parte care e parerea lor despre parc si cum voteaza (vor vota la sfarsit si ei si primarul, votul fiecaruia contand pentru 1). Cam toti cu care am vorbit mi s-au parut a fi pro parc (pareau oameni normali la cap), doar unul mi-a facut impresia ca va vota impotriva, mi-a explicat ceva cu "nevasta-mea se teme de caini", altceva mai inteligent n-a gasit sa-mi spuna. Am realizat la sfarsit ca asta e chiar consilierul meu (din zona mea), e bine sa stiu sa-l tai de pe lista la alegerile viitoare, ce drac' sa caute acolo unul care nu poa' sa explice logic de ce voteaza pro sau contra unui proiect?

Asadar am facut o petitie care are deja vreo 300 de semnaturi, maine ne ducem in centrul orasului cu cateii sa impartim hartii si sa stam de vorba cu oamenii pentru a strange si mai multe. Am decis sa purtam si noi si cainii pancarte/insemne cu salvati parcul. Suntem cativa deocamdata.

Mda, maine imi pictez fata si ies la lupta, abia astept sa sar la gatul vreunuia care-mi spune ca un gard de sarma e o investitie scumpa, pe cand sala de sport unde-si taraste fi'su picioarele doar pentru ca-l impinge tac'su de la spate, plus piscina si nu mai stiu ce altceva care au costat 4 milioane sunt chestiuni normale. Daca ma vedeti maine seara cu rosu pe fata, sa stiti ca nu e de la pictura, ci de la sensul direct al versurilor "si-are-un murg de patru ani, care musca din dusmani, care musca din dujmani!"
Sau poate o sa fac cum mi-a sugerat France (hihihi, incearca biata de ea), sa nu fiu caustica? Dar acida pot sa fiu? Clorhidrica?

PS- cand l-am cunoscut pe primar (care mi s-a parut chiar simpatic, deh, inginer, pragmatic), mi-a zis ca daca am vreo sugestie de proiect sa o scriu nu stiu unde. Lasa domne maculatura, zic, eu iti spun aici intre 6 ochi: proiectul meu si-al multora se numeste parcul canin ala de nu prea vreti sa-l faceti si care costa a suta parte din toate proiectele astea de le-ati pus frumos pe monitoare ca sa ne ia ochii. A ras.
Pai da, am zis, daca tinem cont ca orasul nostru a fost pionier in ceea ce priveste parcurile de caini din zona acum zeci de ani si ca azi le inchidem, inseamna sa acceptam ca nu mai suntem ce-am fost. Si poate ca nici nu mai suntem ce-am fost, domnule, si atunci asta meritam ca oras! (zise ea venita din fundul romaniei sa-i dea peste nas unui canadian). Da' uneori chiar de unul venit din fundul gradinii si care spune ceea ce altii n-au curaj e nevoie.

 I met my love by the gas works wall 
 Dreamed a dream by the old canal
 Kissed a girl by the factory wall
 Dirty old town, Dirty old town...

marți, 28 iunie 2016

drepturi de neautor

vindem vise,
vindem sentimente la bursa
si nume.
mai ales pe acelea care se vand

vindem produse
si subproduse
si mai ales subsubproduse
si vorbe,
adica tot ce e vandabil.
expusa marfa pe taraba ni-i,
ca o carne.

vindem mult si ieftin,
asa incat o sa fie o inflatie
de vei cumpara pe nimic
orice idee.
a oricui.


v

duminică, 12 iunie 2016

si mai multi oameni

Azi a fost "la vente de garage" = vanzarea de garaj cum bine ati banuit ca se traduce, adica marea zi de vanzare in fata casei a obiectelor care nu ne mai trebuiesc: jucarii pentru copiii de-acum mari, carti, aparate electrocasnice, vesela, etc, din oraselul meu.
Tot azi a fost si vanzarea de la biserica de care va povestisem, unde bineinteles ca am fost in prima parte a zilei pe post de ajutor de vanzatoare si unde m-am distrat pana la durere de burta cu pensionarii mei (vorba vine, nu sunt toti pensionari). Am reusit sa vindem pana si o poza bust dezgolit masculin de dimensiuni considerabile pe care am primito saptamanile trecute ca donatie (hihi) si care facuse deliciul primelor ore de benevolat ale tinerelor pensionare si ale domnului M ce incerca sa ne convinga ca el a fost modelul, cu 30 de ani in urma.

Mi-am imaginat cum actualul detinator le explica prietenilor ca a cumparat bustul de la biserica. Dar na, suntem o biserica moderna si eu nici macar nu sunt catolica. Vorba lui P, pot sa le spun ca eu l-am vandut si ca "je ne suis pas très catholique".
Azi am descoperit intr-o cutie niste lumanari etichetate ca lumanari parfumate, dar care pare-se ar fi "des cierges", adica lumanari folosite in practica religioasa, asa ca le-am pus pe un alt colt de masa, cu obiectele religioase care erau de dat gratuit cui voia sa le ia si nu pentru vanzare. Ce idee buna sa le dam gratis, zic eu. Suntem totusi intr-o biserica. Gandul mi-a fugit pentru o secunda la alte biserici, acelea unde totul e de vanzare... dar sa nu divaghez. (Ca idee doar, pe preotul de la biserica noastra nu l-am vazut in tot acest timp decat o singura data, a venit sa ne zica buna ziua intro zi. Asa am aflat ca domnul ala de culoare cu bicicleta, care ne zambea si ne dadea buna ziua in fata bisericii era chiar preotul nostru. Preotul nu are nimic de-a face cu banii bisericii, nu-i atinge. Singura lui treaba e sa se ocupe de slujba si de sufletul enoriasilor).

Dupa masa am zis sa dau si eu o tura rapid prin orasel sa vad ce mai ramasese de vanzare, sperand totusi sa nu gasesc mare lucru. Bineinteles ca am gasit carti, dar astea nu se refuza mai ales c-au costat cam 1$ fiecare.


Am stat de vorba cu o gramada de vecini, am si acum inima plina de bucuria de a vedea oameni, n-as putea sa va spun exact de ce. Dar cum imi spunea o doamna de la care am cumparat o figurina catel pentru colectia mea de catei japonezi, frumusetea vanzarii asteia nu e ca faci bani, ci activitatea sociala in sine, schimbul...

Cum nu mi-am luat cu mine harta interactiva cu vanzarea (s-a facut asa ceva pe fb, hihi) ca n-am stiut cand scap de la biserica, am lasat-o pe piuneza sa ma conduca unde o indeamna volanul. Asa am ajuns la posesorul de Porshe pe care-l admiram demult - pe Porsche, nu pe posesor, la stapanii lui Virgile pisoiul (of, prietenul meu care nu mai e) si Marcos catelui, cuplul gay vecin cu spatele curtii, cu care alergam anul trecut pe o ploaie torentiala, la 11 seara, prin boscheti, sa salvam niste pui de veverite cazute din cuib. Pe-asta nu v-am povestito, ar fi trebuit, e antologica.  Veveritele au fost salvate, daca va intrebati. Cei doi domni, care au depasit 50 de primaveri, sunt unul prof la o univ. montréaleza si altul e un critic de film cunoscut.

Si tot asa am ajuns azi s-o cunosc si pe Veterinareasa cu bicicleta, o tipa undeva in jur de 50 de ani si ea, veterinar, care merge la pacienti pe bicicleta (iarna sau vara) si care vindea bijuuri, carti postare pictate si carti pentru "Amnistie Internationale Canada". Am luat si eu vreo zece carti postale si vreo 3 carti, o sa am o buna bucata de vreme si carti postale si carti, la cate am cumparat in ultima vreme. Am discutat cu ea o gramada, mi-a daruit la plecare o brosa din margele facuta manual de femei din Africa de sud (parca, nu mai stiu). Am promis sa ne revedem si am senzatia ca asa va fi, am vazut pe pagina ei fb ca e implicata si in salvarea animalelor.

Am avut asadar o zi incredibila, ma consider norocoasa ca locuiesc intr-un asemenea loc. Nu ca totul e perfect aici, dar exista oameni inspiranti la tot pasul, ceea ce nu e de colea...
Dar probabil ca asa e peste tot, daca iesi din carapace.

ps- aici aveti povestea lui Claude- veterinareasa pe bicicleta. Femeia vad ca are un doctorat in medicina veterinara si o nebunie molipsitoare...
http://vetvelo.com/en/Claude.html






marți, 7 iunie 2016

"unde sapa sapa locul"

"sare din pamant norocul", zicea Arghezi, dar cu siguranta el n-a vazut pamantul ala pe care voiam eu sa-l sap cu sapa/ cazmaua/ tarnacopul, ca numai asa am reusit sa plantez o amarata de floare pe care mi-o daduse vecinul de la Montréal.
Ca daca l-ar fi vazut, va jur c-ar fi schimbat poezia: "Vreai din piatra marafet?/ Sapi cu-n tractor Cub Cadet!"
sau
"Cine te scapa de pir?/ Singur tractorul John Deer".

Si-as mai continua ca parca incepe sa-mi placa, dar zic sa nu va plictisesc si mai tare... :)))

Deci da, azi am facut vreo 500km cu o camioneta Ford 250 inspre si dinspre o ferma undeva in Qc pentru a lua un tractor. Nu mai povestesc cum l-am urcat in camioneta si mai ales coborat, cu spatele. Nu ma urcasem in viata mea intr-o asa camioneta, zici ca esti cu avionul, ii vezi pe toti de sus, insa culmea, tinuta de drum a magaoaiei nu e chiar rea (nu vorbim aici de consum). Nu mai spun ca n-am condus in viata mea un tractor, desi de mers am mers cu el.

Trebuie sa ma apuc de baut bere serios si sa-mi las burta - desi s-ar putea sa vina in consecinta - acum ca mi-am luat tractor si ma fac fermier (hihihi, vorba vine, fermierul meu de azi era slab ca scandura, da' o fi de la faptul ca e fermier bio). :)))

Deci da!  La anul pe vremea asta poate voi avea un tractor convertit electric. Sau poate ca nu, ma pastrez totusi pentru un Porsche. Pana una alta ma voi juca pentru prima data cu un motor care-mi apartine si nu oricare, ci cu unul Diesel, care se apropie al dracului de mult de cel pe care l-am calculat/proiectat eu pentru lucrarea-mi de licenta.

Cine ar fi crezut? Eu va jur ca nu! :)








duminică, 5 iunie 2016

copacii din orasul fantoma

ma gandeam eu azi dimineata la dus, ca atunci imi adun ideile de prin colturi, ca decat un amarat de muritor netrecut de ideile preconcepute ale sale si ale neamului lui ce nu s-a clintit un milimetru nici la stanga nici la dreapta in ultima mie de ani - dar poate o fi si asta o calitate - mai bine un arbor. fie el si invers.

"Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.
Mereu cu creierul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.
Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă…
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.
                  arbor invers, Nichita Stanescu


sâmbătă, 28 mai 2016

oh, vai, trebuie... cu update

sa va arat pozele cu cartile la care am muncit eu vreo 10 ore,  in doua zile. Si sa le asez aici ca sa le am, daca mi se face dor de ce am simtit in timp ce le aranjam. :))))
Am ajuns miercuri seara imediat dupa cina sa duc ultimele cutii de carti (le strang cam de o luna de multa vreme de la oamenii de la mine din cartier si asta era ultima tura cu 3 cutii mari) pentru vanzarea de carti in beneficiul animalelor de la refugiul SPCA (Society for the Prevention of Cruelty to Animals).

Ma gandisem sa dau o mana de ajutor la aranjat, ceva de genul o ora, doua, ca tot cerusera ajutor pe FB. Cand am vazut ca sunt singura francofona si ca aveau reala nevoie de cineva care sa le trieze pe categorii cartile in franceza, am ramas cam 3 ore, adica pana am simtit ca nu ma mai tin picioarele. Problema era ca statusem si dimineata in picioare la biserica la aranjat de obiecte, altfel sunt "cal de cursa lunga". :)

Joi n-am putut sa nu ma duc, am ajuns pe la 11h00 si-am plecat in jur de 18h00 (cu o pauza mica), adica exact cand era totul triat pe categorii, plus romanele aranjate pe mese in ordine alfabetica (doar pe litere) si cu tot cu etichete puse. Numai la sectiunea roman am avut doua mese lungi de aranjat. Joi am avut doua ajutoare. Ieri m-am dus mai tarziu sa-mi iau cartile puse deoparte, celelalte doua tipe erau deja acolo si totul era aproape terminat, le-am lasat pe ele sa finiseze ce incepusera si m-am ocupat de altele.

Mi-am mai pus si eu ceva carti deoparte, dar era deja cam multa lume. Mi-am luat la revedere de la oamenii minunati pe care i-am cunoscut, am schimbat emailuri si ne-am promis sa ne revedem. Adica sa ma duc eu sa-i vad si pe ei si pe animale, ce pacat sa sunt cam departe (40 min cu masina), altfel as face benevolat mai des la ei. Oricum m-au anuntat ca nu scap la anul, ma cheama din vreme sa-i ajut.

Am uitat niste CD-uri pe masa, dupa ce mi le-au facut ei cadou pe deasupra cartilor platite, iar eu am facut o donatie pentru catei si mi-am cumparat un tricou rosu. Mi-au scris o felicitare induiosatoare.
Spre surprinderea mea a fost f.f. multa lume la deschidere si cat am stat eu acolo ieri, oamenii plecau cu bratele pline, ca si mine. Sigur revin anul viitor sa doneze cartile cumparate anul asta plus ce mai cumpara intre timp, asa o sa fac si eu.
Azi voiam sa ma duc din nou cu P care nu apucase sa mearga, dar am plecat la tara. Vanzarea a avut loc intr-un local sportiv foarte aproape de noi, desi refugiul e departe cum am zis, dar cred ca au multi clienti in zona, nu e prima data cand fac vanzare de carti. Oricum populatia aici e mult mai densa decat "in regiune", sintagma care inseamna de fapt la tara.

Am ramas in urma cu toate ale mele, o sa vie vai de mine saptamana viitoare, dar nu conteaza, ma simt minunat!!!!  Ceea ce va doresc tuturor!

Post scriptum: ceea ce se vede in prima poza e cam jumatate din sala, plus ca la capete sunt niste mese imense cu cartile pentru copii, cele de bucate, cd-uri si filme.

UPDATE: am reusit sa strangem din vanzarea cartilor 7472$, ceea ce dovedeste ca orice gest de acest fel conteaza.





joi, 26 mai 2016

compresate

Nu c-as avea ceva interesant de spus, dar zic sa apuc sa mai scriu ceva pana nu se pun paianjenii de tot pe aici.
Nu stiu cum se face dar timpul ultimelor saptamani s-a comprimat a.i. a trecut parca intr-o clipa desi nu prea am stat locului. In primul rand a venit vara, deci am iesit in curte la buruieni si la cate o floare.

In al doilea rand am serbat prima jumatate de secol a barbatului, chiar daca nu ne vine sa credem si el arata inca de 35, hihihi. Cu surle si trambite, dezmat bahic si gastronomic, cheful de rigoare, plus tortul soacra-mii. Asa dezmat ca desi cea mai grasa mancare (daca e sa uitam tortul) a fost carnea de pui si cea mai tare bautura vinul, cumnatu-meu a facut seara un preinfarct.

Norocul lui ca n-a murit si a putut afla cu aceasta ocazie ca fumatul, mancarea nu prea sanatoasa stropita cu pepsi din belsug (plus o ereditate proasta) pot infunda niste artere. I-am dus supica de legume de spital (sau mai degraba invers) si ne-am ras de ne-am strambat ca a spus la tot salonul ce fel de supe face cumnata lui. Sa nu le spui ca era sa te omor! Nu le spun, dar soacra-mea voia sa vina ieri la mine la spital cu profiterol. P cica n-are nica', e bun la inima, ca suna a medicament, c-a auzit el de paracetamol. Dupa ce l-am pus pe cumnatu' sa jure pe rosu ca nu mai fumeaza si ca refuza toata mancarea soacra-mii, am plecat si l-am lasat pe om linistit conectat la aparatele lui.

In al treilea rand am mai si muncit, dar nu e nimic interesant de consemnat aici, mai ales ca unul din proiectele la care lucram e in faza de finisare super tehnica hardo-softistica, lucru facut in exclusivitate de P, eu asteptand ca el sa termine partea asta ca sa pot sa ajut cu ce ma pricep. La galerie e cam liniste, am fost de vreo 3 ori in ultima vreme.

Si azi am fost din nou la biserica cu babele din cartier doamnele care fac benevolat, sa ajut si eu la aranjatul vaselor pentru vanzarea de peste doua saptamani (banii sunt pentru cei nevoiasi). Mai fusesem pentru donatia de haine, sa le ajut sa le aranjeze pentru noii veniti/refugiatii din urbe de care se ocupa biserica noastra, dar asta a fost acum vreo doua saptamani.
Pe doamne le-am cunoscut pe net (responsabila e vecina mea, pe ea o stiam de mult) si ne-am cunoscut mai bine cand mi-au donat carti sa le duc la vanzarea de carti anuala pentru o societate de protectia animalelor de pe aici. Am facut cateva drumuri bune la ei, iar asta seara s-a intamplat sa inceapa sa aranjeze cartile pentru vanzarea de vineri si promisesem sa ajung, deci m-am dus. N-am facut decat sa aranjez cartile in ordine alfabetica, dar dupa vreo trei ore plus alea de dimineata de la vase, parca-parca simteam ceva...

Dar daca simt e de bine, inseamna ca sunt vie! :)


PS- La plecarea de la carti mi-am luat Jurnalul lui Anne Frank in format "de poche" pe care nu-l citisem. Ma duc vineri sa cumpar multe, multe carti, ce sentiment minunat sa stii ca tu citesti si cateii au mancare.



luni, 9 mai 2016

povestea teiului

Ma duc acum doua zile sa cumpar plante si pamant... ohhh, da, am facut o pasiune pentru cumparat pamant si balega.
Acum ceva vreme s-a stins din viata puiul de arbore Ginko Biloba, rapus  fiind de ghearele vecinului-prieten-si-pisoi Virgile (fratele catelului Marcus) si dupa cum bine stiti s-a dus si bietul Virgile cu tot cu pom. Asa ca am decis sa plantam in locul lui un tei, ca miroase bine si-n plus pot sa fac si ceai. Zis si facut, asa am ajuns la pepiniera cea mai cea din zona.
Aveau 4 feluri de tei, deci am trait o mare dilema in fata atator variante, mai ales ca aici teii nu miros atat de bine ca in ro si parca nici nu-s atat de colorati. Ar fi bine deci sa nimeresc sortul cel mai aromat si sa fiu sigura ca e comestibil.
- Care din teii acestia sunt comestibili? il intreb pe un nene consultant. Adica buni de ceai.
- Comestibili? Nu-s comestibili, doamna, sunt arbori!
- Stiu domnule ca e copac, imi venea sa zic, tocmai l-am vazut (dar nu zic). Eiiii, hai domnule ca se face ceai si din arbori, ba ceaiul de tei e chiar bun si destul de scump, am cumparat io!
- ...
- Serios, in tara mea de bastina ROMANIA luam florile direct din tei, le uscam (sau nu), dadeam cu ele in apa si gata ceaiul. SIMPLU! (De cand caut si eu ceva despre ro cu care sa ma mandresc...) :)
- Nu scrie nimic de asta nici in carte, ia uite, zice omul rasfoind o cartulie scoasa dintr-un buzunar ascuns.
- Pai pentru ca aici lumii ii place sa cumpere ceai la plic, da' va dati seama cum e sa usuci tu florile tale, proaspete si parfumate? Si gratuite!
- Dar ia spuneti-mi - ii arat spre niste pruni ce aveau pe etichete niste prune ca de expozitie - prunii astia chiar fac prune? Dar sincer! Ca am luat eu un cires de-asta cu poze frumoase pe eticheta si pana acum n-a facur decat 3 cirese.
- Fac doamna, cum sa nu faca! De tei nu stiu, dar prunii fac prune si sunt comestibile, asta e clar!
- Mda...
- Mai am o intrebare. Copacul asta de aici... eleagnus si nu mai stiu cum (augustifolia), as vrea sa-l cumpar. Il caut de 5 ani. Cum procedez? Ca vreau sa iau si niste pamant si sa mi le livrati pe toate...
- Il cautati de 5 ani? I-auzi! Eu nu cunosc pomul asta.
- (De ce nu ma mir?) Vaiii, trebuie neaparat sa mirositi copacul asta, vad ca aveti multi, poate nu-i vindeti pe toti pana la vara, trebuie sa mirositi pomul asta cand infloreste. Aveam unul in curte la bunica, de-aia il vreau, sentimentalism.
- Asa e,  aveti dreptate, ia uite - imi zice bucuros ca poate fi de folos - scrie ca se numeste maslin rusesc.

Ca sa ne intoarcem de unde-am plecat, am gasit informatii pe net despre sorturi de tei, niciunul nu pare sa fie contraindicat consumului, dar voiam sa vad daca chiar nu stie nimeni care e mai bun, plus ca am citit ca unul ar fi toxic pentru albine, asa ca am postat intrebarea pe pagina FB a oraselului meu.
O tipa specialista in arboricultura m-a trimis sa caut la biblio, iar o alta doamna mi-a zis ca ea are un tei in curte din care face ceai si nici nu s-a gandit ca nu e bun.
Vai, vai, excelent, o sa las paranoia la o parte si o sa cumpar si eu atunci, ii zic.
Bine faceti, imi raspunde ea, eu am o prietena romanca ce cunoaste bine plantele medicinale, ea mi-a zis sa culeg florile si de ani buni le consum fara probleme.
Mda.

Ieri mi-au livrat salcioara (nici nu-mi vine sa cred c-am gasit) si cu ea camionul de pamant, surpriza mea pentru P caruia-i spusesem ca il iau vrac, fara sa precizez cantitatea, ca sa nu-l sperii.
Salcioara va fi plantata in fata casei si teiul care nu e inca cumparat in spate, o sa ne imbatam de la miros.
Si pentru ca ramasesem datoare cu pozele cu flori de primavara, "les voici!".
Cu mentiunea ca brandusele au fost superbe, am avut mai multe culori si chiar satirate dar a fost frig si s-au cam zgribulit, asa ca s-au trecut cam repede. Zambilele sunt deschise de mult, miros incredibil, iar lalelele abia au inflorit, imi plac la nebunie culorile alese, am cateva nuante diferite de roz lila si unele galbene cu putin rosu.

Pozele nu sunt grozave, le-am facut cu telefonul, as putea sa iau maine aparatul si sa fac unele ca lumea (in ultima zici c-am vrut sa pozez termopompa vecinului :) )...





luni, 2 mai 2016

pistoalele, sexul si religia

e atata lumina in jur, ca-ti trebuie ohelari de soare ca sa tii ochii deschisi.
In coltul acesta de lume unde oamenii il iubesc pe d-zeu aproape mai mult decat iubesc savarinele si drobul, pana si prim-ministrul spera "sa găsim înțelepciunea de a respecta Sărbătorile de Paști". Apoi ne ureaza ca "Lumina Sărbătorilor de Paști să ne lumineze ființa. Și să așteptăm de la ceilalți să fie mai buni, prin efortul nostru, al fiecăruia, de a ne ameliora. Cu Dumnezeu spre noi înșine!".

Partea aia cu asteptatul ca ceilalti sa fie mai buni nu sunt sigura ca am priceput-o, dar cred ca vrea sa ziCA CA daca fiecare dintre noi e mai bun, vor fi fiind si ceilalti, trebuie doar sa avem rabdare. Asta era spusa in conjunctura demiterii ministrului culturii, ocazie cu care omul tocmai denuntase niste lobbyisti sinistri de prin guvern. Adicatarea d-le ministru, ne transmitetz tot un fel de "tovarasi, statz linistitz la locurile voastre", dar ne luatz la sentiment, ca pastele, ca d-zeu... stitz ca romanul e mai sensibil la astea decat la propriul lui bine. Adica stitz ca ne-am obisnuit sa credem ca daca acuma suferim, e ca sa ne fie bine mai incolo, pe lumea ailalta adica. Bata-va sa va bata de pishicher! 

"Cu d-zeu prin noi insine". E si asta un punct de vedere, cine sunt eu sa va contrazic? Chiar daca s-ar putea si "prin noi insine, spre d-zeu", ca am auzit eu ca e un "trend de moda" acuma sa fii deschis spre lume, cum ar veni. Si un altul (dar asta e marginal, ce-i drept) e sa nu amestecam religia in "trebile" statului. Ca nu ne-a spus nimeni si noua ca avetz ca mandat sa ne dati ore de religie on line. Nu de-alta, da' daca "lom" note mici, poa' sa ne cauzeze la Bac (sau dupe)!

Uite ca m-am indepartat de la subiect, atz reusit sa ma faceti sa uit despre ce vorbeam, CU CUvintele astea pline de miez.
Ziceam despre lumina. Ne intra lumina-n ochi, zici ca sutem pe un taram de basm, cu flori, cu oameni buni si frumosi, ce trist va fi maine cand o sa ne ducem la "servici" si o sa constatam ca iar ne-am inselat. 
De pasti si de craciun (ca tot a trimis primarul sectorului 5 felicitari cu nasterea domnului, inainte de paste. Nu i-a spus si lui nimeni ca acuma muare, de nascut s-a nascut alta data. Da' nu-i nimic, se spune ca gestul conteaza) imi amintesc aceeasi faza (am cautat alt sinonim, m-am gasit) cu prietenii mei buni picii, la Paris. Eu ma uitam la vitrinele sex-shopurilor de pe langa "Mulen ruj" si ma minunam, nu vazusem niciodata, eram venita de la tara, ce vrei. Piciu' al mare imi zicea ca el nu pricepe ce ne tot uitam, n-am mai vazut penisuri? Ca lui nu-i place sa vorbim despre asa ceva, il jeneaza. Cu cat facea omul pe puristul, cu atat aveam noi chef mai tare sa zicem chestii, chit ca nici eu nici piciul al mic nu suntem vulgari. Asa ca am pronuntat in acea zi mai multe vulgaritati decat in ultimii zece ani. "Coi", zice piciu' al mic in timp ce mancam supa zen transparenta intr-un restaurant japonez. Ce? intreaba piciu al mare. "Doi coi", repeta piciu al mic, de-am zis ca-i stropesc cu supa zen.

Aceeasi senzatie am si acum, cu lumina asta orbitoare, de doi coi! Dar separati. Am zis sa scriu aici pe mosia proprie, ca or mai fi si oameni pentru care sentimentele astea sunt autentice si nu e frumos sa facem caca pe credinta lor. Dar despre cei care zambesc doar ca sa li se vada dintii in poza, numai de bine! 


duminică, 24 aprilie 2016

vineri, 8 aprilie 2016

talentul

cum stateam eu asa si ma uitam pe o carte sau pe calculator sau pe
pereti pe la unu' noaptea,  nu-mi mai amintesc exact pe ce ma uitam, dar
ma uitam in absoluta liniste sa nu-i trezesc pe cei care nu se mai
uitau, mi-am dat seama brusc ce ma framanta si mi-am zis cu maxima
seriozitate eu mie: "bai, zic, ma doare golul dintre scari si golul
dintre cuvinte, atata spatiu pierdut", apoi m-am abtinut sa nu rad, caci
ar fi chiar necuviincios sa razi la ora aia cand altii nu mai rad, ca
macar daca nu dormi nu e vina ta si nici daca te dor "golurile dintre
celule", dar sa razi asa cand altii n-au pofta de ras e chiar culmea
si-apoi am zis sa nu uit sa scriu aici ce ma macina cand pe altii macar
ii lasa talentul sa se odihneasca, de parca as putea eu sa rezolv o atat
de mare dilema ca cea descrisa mai sus si toate spatiile s-ar curba, s-ar compresa si-ar intra unul
intr-altul, apoi ar intra la mine in cap sa faca liniste, sa pot dormi ca orice om normal la o asa ora tarzie.
cred ca n-ar trebui sa mai beau cafea dupa ora 16.00. :))))



miercuri, 6 aprilie 2016

Hope

Undeva in estul canadian, in Nova Scotia, niste oameni.




Inca un film cu acelasi refugiu, dar cu foci:
https://www.youtube.com/watch?v=a10uJ7Q7hhw

Si mult mai multe informatii si filme pe situl lor:
http://www.hopeforwildlife.net/index.html

luni, 4 aprilie 2016

Focul creatiei

Cum nu prea am talente artistice dar am chef sa fiu creativa, ma joc de-a croitoria. Totul a inceput brusc, cand am vazut intr-un magazin o fata de masa din bumbac, frumoasa intr-adevar, dar care costa 90$ si cu taxele de rigoare m-ar fi dus la 115. Cautam (vorba vine, n-am cautat defel) de ani de zile o fata de masa de 2.5 m lungime.
Bai, zic, la banii astia mi-o fac singura si-mi mai ramane si de-o rochie, chit ca nu stiu sa cos.
Asa am ajuns la magazinul de tesaturi unde am fost atat de incantata de niste denim imprimat, ca mi-am luat nu pentru una, ci pentru doua rochii de vara. Material de fata de masa n-am luat, ca erau prea multe si nu m-am putut hotara.
Am ajuns cu tesaturile acasa, le-am scos din plasa, m-am uitat la ele si mi-am zis: acum sa vedem cine naiba le lucreaza! Am scos masina din cutie, neatinsa de cativa ani si-am vazut ca sunt capabila sa pun ata pe suveica, cu ajutorul manualului de functionare. Am reusit sa si cos, dar cam stramb.

Cum locuiesc intr-un oras incredibil, am gasit un curs de croitorie "à la carte" care avea libere 3 ore chiar a doua zi. A doua zi faceam o poseta de farduri cu tanarul Dany care nu credea ca n-am experienta, pentru ca am facut portfardul in jumatate de timp. Pai timpul costa bani imi venea sa-i zic, dar n-am zis, ar fi chiar culmea sa trag chiulul. :)))  Dupa ce mi-a aratat semnele langa piciorul masinii am inceput chiar sa cos drept. Eu credeam ca tii drept asa de la tine din cap, ceea ce-mi era destul de greu, dar cu semnele alea e chiar ok. Acum nici sa nu ne imaginam ca sunt meseriasa, dar am reusit sa-mi lungesc o rochie care-mi intrase la apa la prima spalare pentru ca cei care o cususera (tineri absolventi de design de moda ca Dany) pusesera fasia de la poale (de alta culoare), invers, ceea ce facuse ca acea bucata sa intre la apa pe lat, rezultand o rochie tip sac. Am desfacut partea de jos complet, am adaugat o bucata in lateral si-am facut un pliu sa nu se vada inaditura, apoi am cusut de partea de sus si gata. Dupa calcat arata ca noua.

I-am mai scurtat lui P o camasa "de incercare", ca are cateva pe care nu le poarta ca-s lungi si l-am inpresionat (cica), apoi mi-am modificat doua perechi de pantaloni pe care bine ca nu-i aruncasem din cauza de demodare, ca erau din lana.
Iar azi am purces in cartierul "de moda", exact ala din cartile lui Mordecai Richler, unde exista magazine cu tesaturi cum n-am vazut in viata mea: munti, munti, munti de bumbac, matase, in si lana de super calitate din care n-as mai fi iesit.

Cum am pus ochii pe bucati mai scurte, am avut parte de reducere, gen 2.5m la pretul de 2m. La un moment dat am intrat in magazinul unei tanti de unde am luat in si coton cu 6$/m, iar cand i-am zis ca as vrea o alta bucata de in pentru o rochie pe care voiam s-o modific, dar ca as avea nevoie doar de o palma, mi-a taiat femeia 25cm de tesatura de nu-mi venea sa cred.

Am venit acasa cu bratul plin, acum tre' sa ma duc sa-mi cumpar hartie pentru tipare si probabil sa ma mai duc macar o data la Dany sa-mi arate cum e cu tiparul, ca restul mai vad si pe net. Sigur ca avand un pic de cunostinde de desen tehnic si geometrie descriptiva o sa ma descurc. Poate ma ajuta si P care in tinerete isi modifica singur pantalonii, cica soacra-mea nu-i modifica corespunzator.

Cu ocazia vizitei la Dany la atelier am vazut colectia lor de carti cu tipare japoneze, stiam ca japonezii sunt buni in design (industrial), dar nu stiam ca si in cel de moda. Nu de alta, dar m-au inspirat maxim hainele alea, uitati aici o mostra cu stilul minimalist, of course. La mine va fi un  minimalism mai stramb, dar na...


Si am mai salvat un milion de poze de pe net cu tot felul de modele, toate simple.
Urati-mi bafta, incep! :)))))

PS- Pozele reprezinta doua  mici sectiuni dintr-un magazin, una cu tesaturi din casmir din care ar merge niste fuste drepte, colorate si relativ scurte, iar cealalta cu matase naturala uni, erau si alte sectiuni cu matase imprimata italieneasca pentru niste bluze simple, drepte, de purtat cu fustele alea minunate sau chiar cu altceva.


miercuri, 30 martie 2016

ramasesem datoare

sa va spun ce s-a intamplat cu casa de la LA proiectata de arhitectul Frank Lloyd Wright, scoasa la licitatie la LAMA (Casa de licitatie modernista de la LA) in 21 februarie 2016, impreuna cu mobile si opere de arta apartinand Fundatiei BRIDGES/LARSON, executor testamentar al cuplului format din actorul Jack Edward Larson (8 feb. 1928 – 20 sep. 2015) si producatorul/directorul de film James Bridges (3 feb.1936 – 6 jun. 1993).

Ei bine, desi casa a fost vizitata de peste o mie de persoane "interesate", nici unul din doritori nu s-a calificat pentru cumparare, zice LAMA.
Adica nu au atins pretul de rezerva care e pretul minim la care vanzatorul accepta sa vanda obiectul licitat. Sau si mai simplu, nu s-au inteles la pret sau poate chiar n-au fost doritori.

Cu alte cuvinte, desi au venit o mie de gura casca sa se uite, c-asa-i la licitatie (daca eram la LA m-as fi dus si eu), nu au fost licitanti seriosi. Se speculeaza ca terenul de langa casa e cam mic si are forma neregulata (desi sunt doua loturi), ba ca mobilele nu sunt cele originale, ideea e ca o casa a unui asa mare arhitect impune restrictii de tot felul, pe langa pretul extrem de mare pe metru patrat de constructie. Cei care cumpara trebuie sa fie cu adevarat pasionati si sa mai aiba si bani multi, hihihi.

In plus, daca ai fi cumparator nu ti-ar conveni sa platesti premiul casei de licitatie care e de obicei maricel (se negociaza in jos la sume mari, dar oricat) numai ca sa apari la ziar ca vai ia uite ce smecher sunt eu mi-am cumparat casa de 3 milioane la licitatie si-am platit 150000$ premiu (minim). Cum zice insusi fondatorul casei de licitatie, cumparatorul asteapta cuminte sa se linisteasca apele. Mda, ca sa se mai linisteasca si pretul.

Lotul de mobila, vasele si alte obiecte s-au vandut deja, separat si bine, caci nu apartineau casei initial. Ca idee, setul de vase din poza (set de 6 bucati pentru 14 persoane) desenat de Wright prin anii '20 si realizat de Noritake din Japonia in 1968 s-a vandut pentru 15000$ ( estimat la 15000-20000$).
Setul de scaune "Origami lounge chair" realizat sub directia lui John Lautner dupa modelul original conceput de Wright a fost vandut cu 20000$ bucata ( estimat la 10000-15000$).

Ideea cu licitatia a fost buna pentru reclama, casa e vanduta acum de un agent imobiliar de la Sotheby's. Deci mai aveti/avem o sansa... :)

PS- Pozele sunt luate de pe situl LAMA:
https://lamodern.com/

luni, 28 martie 2016

urmaritoarea urmarita (va urma)

Pe langa pisoiul Virgule care vine sa ma vada cam o data la o saptamana si pisoiul fara nume pe care-l strig "Minou-Minou" (pisoi-pisoi) ca oricum nu-l intereseaza pe el numele meu ci mancarea de pisici sau pestele din conserva fara sare pe care o iau special pentru el, mai am un iepure de camp care vine uneori noaptea (am gasit urme in zapada si vedem multi vara), veveritele din dotare (cel putin sase cunoscute) si mai nou un raton.


Dupa felul in care-mi murdarea apa din castronul pisicilor si-l rasturna ca prostul pe cel cu mancare (dupa ce-l golea) am zis ca trebuie sa fie vreun animal mare: raton sau poate chiar sconx. Pe marmota n-am mai vazut-o de anul trecut, din cate am auzit marmota tine la distanta alte animale, deci e posibil ca ea sa se fi mutat de sub cabana.
Mai acum cateva seri il vad pe ratonul grasan langa castronul plin, mancand tacticos boabe de pisici, cu "mana". M-a vazut dincolo de fereastra, m-a privit cateva secunde bune, apoi a traversat agale strada la vecinii din fata si s-a urcat cu mare agilitate in copacul din fata casei. L-am vazut cum statea nemiscat intre doua ramuri groase. Ce naiba face asta acolo, ma intreb? M-am asezat pe fotoliu sa incerc sa deslusesc ce urzeste. Eu stateam, el statea. M-am ridicat, nescapandu-l din ochi. Cand m-am intreptat spre coltul unde dincolo de fereastra era mancarea, mi s-a parut ca se misca. Cand m-am intors spre fotoliu strabatand din nou cei trei metri de fereastra, s-a miscat iar.

Mi-a picat si mie fisa in cele din urma: bai, asta ma urmareste pe mine si probabil ca nu e prima data. Asteapta sa plec din sufragerie ca sa poata manca fara sa fie deranjat. De unde ar putea cineva sa urmareasca cel mai bine ce se intampla intr-o sufragerie luminata, printr-o fereastra larga cat peretele si inalta cat camera? Dintr-un copac asezat peste strada, exact in fata ferestrei. Ma intreb de cate ori asteapta cuminte sa stingem luminile si sa facem liniste?
P a ajuns sa ma cheme, daca e singur prin sufragerie si vede vreun prieten: "Vino ca-ti veni pisoiul" sau "Da' nu mai pui si tu niste alune la veveritele astea, nu vezi ca mai au putin si-ti bat in geam?". Asa ca daca veniti in vizita neanuntati si sunteti oameni, s-ar putea sa-mi lipseasca una-alta prin frigider, dar am intotdeauna un sac mare cu mancare de pisici, alune/seminte/si altele pentru hranit animale si pasari.

Ieri i-am vazut si pe cardinalii bleu, sunt tefeti si nevatamati, mai ramane sa vina cel rosu si cred ca suntem in formatie completa astfel incat sa declaram oficial primavara deschisa.
Au dat si florile: zambilele, brandusele, narcisele si lalelele au cativa centimetri. Le urmaresc de mult, asta daca nu cumva si ele ma urmaresc pe mine, incep sa ma astept la orice! :))))


PS: Apropo de verbul a urzi, eram convinsa ca exista in romaneste verbul a "concocta" din francezul "concocter" dar vad ca e doar in mintea mea. Salvati-ma, spuneti-mi ca exista! Macar "manigancer" stiu sigur ca nu exista, ceea ce iarasi nu e drept, caci cine altcineva ar avea mai degraba nevoie de aceste verbe dacat noi romanii?

miercuri, 16 martie 2016

Ce mai ascultam noi in concert la Montréal,

cu 15 lei beletul, cam atat cat ar trebui sa fie un pachet de tigari...

1. Sean Nicolas Savage


 2. Dylan iii (care e si pianistul/clape pentru Sean Nicolas Savage)
 https://www.youtube.com/watch?v=O8HkXsE-BlU





 3. Karneef
https://www.youtube.com/watch?v=j-wFxQ_Mp3w




Toti trei sunt canadieni, doi montréalezi, un torontois (torontez?). Personal am plecat de la spectacol cu lacrimi in ochi, iar P cu un nod in gat. E ca si cand am vazut un spectacol de muzica, unul de teatru si o performanta de arta contemporana (care e tot pe acolo), toate in acelasi timp.
Sa vezi asemenea artisti evoluand pe o scena pentru 50 de insi din care maxim zece platitori de bilete - ca restul erau prietenii lor -  cu aceeasi daruire ca si cand ar face-o pentru cateva mii, nu-i de colea.
Mergeti la spectacole! Sa salvam arta!

joi, 10 martie 2016

Richler din nou, acum cu "Solomon Gursky"

N-am apucat sa scriu despre "Solomon Gursky" a lui Mordecai Richler, desi mi-a placut foarte tare, mai ales prima jumatate in care impleteste realitati istorice ce se intind pe mai mult de un secol, cu povesti fantastice, mituri sau cu ritualuri religoase putin credibile. Partea a doua nu face decat sa dezlege unele enigme ale primei parti sau sa complice si mai mult lucrurile, pe aproximativ 350 de pagini. Daca am savurat de-a dreptul prima jumatate, a doua putea fi nitel mai scurta, cred eu.

Ceea ce mi-a placut foarte tare e ca povestea nu e ordonata cronologic, ci intr-o maniera aproape aleatorie, ca si cand autorul a pus toate intamplarile intr-o caciula si a decis sa traga la sorti ordinea prezentarii lor. Personajele principale si cele secundare isi schimba rolurile intre ele pe parcursul cartii. In plus, ele sunt fie batrane, fie tinere sau chiar nenascute de la un capitol la altul si-ti trebuie timp sa stabilesti cam pe unde se afla celelalte, prin raportare la ceea ce ti se da. Si totusi istoria curge, povestea te obliga la tinut minte si chiar sa-ti imaginezi bucatile lipsa. E un roman savuros de citit cu creionul in mana - ceea ce eu nu (mai) fac - are extrem de multe personaje pe care nu mai stiam de unde sa le iau la un moment dat.

Ca sa spun pe scurt si despre ce e vorba, un tanar scriitor ratat si devenit "oarecum alcoolic" cunoaste in copilarie familia Gursky, familie pentru care lucrase tatal sau, un poet cu oarecare succes devenit ratat la randu-i (sau mai degraba invers). Stramosul acestei familii pare sa fie un oarecare Ephraim Gursky,  talhar fugit din Anglia victoriana (sec. 19) unde devenise proscris si ajuns in regiunea arctica a Canadei impreuna cu ultima expeditie a lui John Franklin. Ultima pentru ca cele doua vase ale expeditiei impreuna cu toti membrii echipajelor, mai putin el, au disparut. Expeditia este reala, despre presupusele imprejurari ale disparitiei de la 1850 s-a scris mult si s-au facut speculatii mii ce includ canibalismul, dar nu despre asta discutam acum.

Richler gaseste un mod inedit de-a prezenta unul din personajele cheie ale cartii sale. Salvat de un trib de inuiti* nomazi (de retinut ca numele de "eschimos" e considerat peiorativ, traducandu-se ca "mancator de carne cruda"), este ridicat la rang de dumnezeu salvator si tratat in consecinta.
La despartirea de trib cu destinatia Montréal, promite sa revina peste ani cu un tanar dumnezeu si sa-i mantuiasca.
Unul din cei trei nepoti, nimeni altul decat Solomon Gursky, devine acel zeu promis si face o calatorie la cercul polar impreuna cu bunicul aflat la capatul vietii, calatorie care marcheaza atat destinul sau, cat si pe cel al familiei sale.
Povestea celor trei frati Gursky seamana extrem de tare cu cea a uneia din cele mai bogate familii de evrei montrealezi de origine ruso-romana, cunoscuti in Canada si SUA datorita comertului/contrabandei cu alcool din timpul prohibitiei. Desi autorul neaga vreo legatura intre cele doua familii, apropiati ai companiei de alcool declara ca se mira de ce autorul s-a mai omorat sa le schimbe numele.

Cum Solomon Gursky dispare intr-un presupus accident aviatic si familia se lupta pentru impartirea averii, tanarul scriitor alcoolic (fie vorba intre noi, toti beau de sting in cartea asta) devine obsedat de misteriosul Solomon cu ai carui copii devenise prieten in copilarie si care sunt usor ticniti in prezent. 
El incearca sa inteleaga soarta lui Solomon aflata la limita dintre realitate si mit. De-a lungul cartii autorul penduleaza intre cutume si ritualuri ale unei culturi fascinante si insolite cum e cea a inuitilor, elemente fantastice apartinand legendei si practici religioase de imprumut (inuitii practica un fel de iudaism adaptat situatiei).

Putin cam prea lung cum am mai zis, dar cu rasturnari de situatii inedite presarate peste elemente cunoscute din istoria Canadei, romanul lui Richler este unul din cele mai bune pe care le-am citit in ultimul timp. Cred ca-l pot pune fara probleme in top10 si datorita stilului in care e scris si al umorului acestui scriitor care personal imi e din ce in ce mai drag. Mi-a deschis apetitul pentru descoperirea obiceiurilor si a culturii populatiilor inu despre care aflasem deja cate ceva prin intermediul artei lor.

*Termenul de inuit se traduce simplu "om".

PS- Nu am pus nici-un citat, dealtfel nici nu ma gandeam ca mai scriu ceva despre Richler, am dus deja cartea la biblioteca de o saptamana si sunt aproape de finalul unei a treia carti care e total diferita de aceasta, dar destul de interesanta. Am incercat de asemenea sa nu dezvalui prea mult din intriga in cazul in care cineva vrea sa citeasca. Si credeti-ma ca merita citita!  :)



Cafea cu pisica si ceas

Asa imi prepar eu cafeaua.

luni, 7 martie 2016

Soacra-mea

o sa aiba 76 de ani luna viitoare si e bine merci, multumesc asemenea.
Azi la masa de inceput de primavara in familie ne vaitam care mai de care: eu ca ma doare un genunchi de la frig (of, of, cine m-a pus sa ma intorc din tarile calde?), cumnata-mea ca o doare un calcai, cumnatu-meu ca-l doare-n cot si-un pic mai jos. Nu radeti, chiar acolo il doare pe om si e serios, uneori durerea coboara spre articulatia mainii. P nu se vaita de felul lui in public, doar in privat, e un decent.

Dupa ce ne-am plans noi pret de-un aperitiv si ne-am pus unii altora diagnosticele care ne-au trecut prin minte cu seriozitatea unor cunoscatori, se baga si soacra-mea-n vorba, cam timid: Eu de dimineata am dat o tura sa prind doua ore pe partie, c-am zis sa mai profit un pic de iarna asta.
Mai tarziu ne intreba la ce varsta ar trebui sa se opreasca din schiat, ca inca nu-i vine. C-a vazut ea ca se poate pana pe la 80 cel putin...
Pai de, stim si noi?...

De mentionat ca soacra-mea face schi alpin (are abonament si merge cat de des ii permite partia, chiar de doua, trei ori pe saptamana) si de doua ori pe saptamana merge la inot. Si plimba cainele de doua ori pe zi, indiferent de vreme, cate 30 de minute, ba uneori il plimba si pe-al cumnata-mii. Cand are ocazia, patineaza.

Vara se plimba doar cu bibicleta si face rollerblade, pe langa tunsul gazonului si gradina de flori. Tenis nu mai joaca, gaseste greu tovarasi de varsta ei.

Aaa, se duce si la biserica, acolo are/avea nu stiu ce cursuri de gimnastica.
Sigur ca se intampla sa si cada, dar se repara, ultima data i-au pus o tija metalica prin mana, ii spunea unui american la aeroport s-o scaneze, sa vada daca-i suna incheietura. :)))
Mno, ce-ar mai fi de zis?
O fi de la faptul ca e irlandeza? Sau pana si batranetea e relativa? :)

miercuri, 17 februarie 2016

"Aceasta nu e o recenzie"! Despre Mordecai Richler.

Tocmai am terminat "The apprenticeship of Duddy Kravitz" a lui Mordecai Richler. Ce surpriza! Si nu atat pentru povestea in sine (nu ca n-ar fi interesanta), cat despre unghiul de abordare si mai ales pentru ca actiunea se petrece intr-o epoca si intr-un cartier din Montréal ce-mi sunt cunoscute si dragi.

Despre "le ghetto juif" ( pléonasme?  passons!) -cartierul cu cea mai mare concentratie de evrei din Canada inceputului de secol XX - am citit mult, intr-o zi o sa va povestesc poate despre "les peintres juifs" (pictorii evrei), comunitatea de artisti ce locuiau in ghetou si care a dat Montréalului curentul artistic omonim. La inceputul secolului locuiau aproape 8000 de evrei la Montréal, ultima imigratie masiva fiind cea a evreilor veniti din estul Europei la sfarsit de secol XIX, datorita pogromurilor rusesti (1880) si nu numai. Prin 1911 comunitatea montréaleza numara deja cam 30.000 persoane.
Majoritatea lucrau in manufacturi de haine (mai ales cei veniti din Europa) sau in comertul cu amanuntul. Nu multi erau instariti, fugarii Europei erau chiar extrem de saraci, ca dealtfel mai toata populatia Montréalului la acea vreme. 


Richler surprinde viata unei mici comunitati de pe strada St-Urbain din jurul unei familii din ghetou, formata din batranul Sincha Kravitz, evreu polonez emigrat la inceput de secol, cei doi fii ai sai Max si Benjy si cei doi nepoti, Duddy si Lennie.

Tanarul Duddy Kravitz si fratele sau mai mare Lennie s-au nascut in cartier. Ramasi orfani devreme, cei doi sunt crescuti de catre tata. Acesta e un modest taximetrist ce-si face veacul impreuna cu tovarasii de munca intr-o taverna sordida pe cunoscuta strada St-Urbain, in asteptarea curselor. Uneori o conduce pe prostituata localului in diverse locuri din Montréal.

Privat de dragostea mamei pe care nu si-o aminteste, Duddy creste intre casa parinteasca unde nu-l asteapta nimeni, taverna unde-si asculta tatal repetand la nesfarsit povesti cu indivizi dubiosi care "au reusit in viata", scoala unde are numai probleme si cismaria bunicului. Acesta din urma e imigratul ramas la Montréal din intamplare, lipsit fiind - odata ajuns aici- de 5$ pentru biletul de tren de Toronto, unde ar fi vrut sa se stabileasca. Desi iubit in comunitate, batranul e in felul sau un neadaptat, ca mai toti de aceeasi conditie sociala. El considera istoria emigrarii sale "un esec", lucru pe care-l repeta copilului.

Fratele mai mare Lennie, student eminent, e mandria si speranta familiei. Studiile de medicina ii sunt platite de unchiul bogat pentru care Duddy practic nu exista. Dealtfel Duddy incepe sa creeze probleme destul de devreme, mai ales la scoala, tinand parca sa dovedeasca ca e incapabil sa faca diferenta intre bine si rau. Cand nu e apostrofat, e ignorat de cei din jur.
Singurul care-i ofera atentie e batranul Simcha Kravitz, cu care merge de mana la sinagoga si care-i vorbeste ca unui adult, la cei sapte ani ai sai:
"Un om fara pamant e nimic. Aminteste-ti intotdeauna de asta, Dudel".

Neavand vreun plan precis de viata la cei 17 ani ai sai la terminarea scolii, dar convins fiind ca nu e capabil sa studieze, tanarul ia cuvintele batranului ca pe un indemn. Ele devin cheia care-i deschide usa spre singurul viitor posibil, acela de a deveni CINEVA si de a-i oferi bunicului sau ferma multvisata, indreptand astfel eroarea destinului.
Povestea repetata de tata despre Jerry Dingleman, supranumit "Boy Wonder", baiatul sarman transformat in cel mai de temut si bogat reprezentant al comunitatii, ii inflameaza imaginatia. Va deveni la fel de celebru ca Boy Wonder! Trebuie sa posede pamant!

Cumpararea pamantului devine laitmotiv cand descopera din intamplare un lac in mijlocul unei naturi de o frumusete salbatica si ale carui maluri apartin mai multor proprietati.
Ambitios si inventiv, tanarul nu va ezita sa recurga la tot felul de stratageme, unele mai corecte decat altele, pentru a face rost de bani, de fiecare data cand un teren se vinde.
Pana unde va merge tanarul Kravitz pentru a-si atinge telul si care sunt faptele pe care le poate comite, in numele iubirii pe care i-o poarta lui Simcha?


Ei bine, asta e intrebarea la care ne raspunde Richler pe parcursul romanului sau, in care ne zugraveste o epoca relativ controversata din istoria imigratiei montrealeze, intr-o comunitate pe cale de stratificare dpdv social. Autorul viziteaza teme binecunoscute ale epocii, una dintre ele abordand tensiunile intre comunitatea francofona de religie catolica si cea anglofona formata in buna parte din evrei.

Cum sunt interesata de istoria Québecului, aceasta a fost o buna ocazie de-a adauga inca un ton in tabloul pe care mi-l zugravisem in minte despre epoca respectiva. Am gustat fiecare amanunt aparent banal dar plin de insemnatate, nu degeaba Richler e considerat un atat de mare scriitor. Desi romanul e clar fictiune, autorul a pretins intotdeauna de a fi explorat realitatea vremii.

Si ca sa revin la unghiul de abordare despre care vorbeam. Richler ne prezinta o familie, in mijlocul unei mici comunitati montrealeze, dar reuseste performanta de a trece de la universul micro la cel macro, cu relativ putine personaje. Ele sunt insa de asa maniera alese, ca ai impresia ca acopera toata gama de personaje importante din toata comunitatea. Atat de tare ai aceasta impresie, ca unii reprezentanti ai comunitatii s-au suparat pe autor, tratandu-l de tradator. Cum n-am "sapat" adanc subiectul, nu pot sa dezvolt, am citit doar vreo doua articole in care se spune ca Richler nu e studiat in aproape nici o universitate anglofona din toata Canada.
Ceea ce i se reproaseaza e ca personajul sau incaseaza cecul acela blestemat de la finalul romanului. (hahahaha). Daca o sa cititi cartea, o sa intelegeti despre ce e vorba.

Ceea ce gasesc si mai interesant e ca mediile academice francofone il agreeaza inca si mai putin, el militand deschis contra stangii (extremei stangi) separatiste si nationaliste din Québec pe tot parcursul carierei sale.
Altii ii reproseaza ca a incercat sa alimenteze false tensiuni intre comunitatile francofona si anglofona din Montréal. Iata inca un motiv sa-i citesc nu numai operele de fictiune, cat si numeroasele eseuri ce trateaza teme sensibile.
Citesc ca un critic literar ii compara eseurile contra nationalistilor din Qc cu "Mein Kampf" al lui Karl Ove Knausgard, al carui prim volum l-am citit din intamplare chiar inainte de cartea lui Richler. Am si cumparat cele doua carti impreuna, tot din intamplare.

Si cum spuneam, aceasta nu e o recenzie.