miercuri, 30 martie 2016

ramasesem datoare

sa va spun ce s-a intamplat cu casa de la LA proiectata de arhitectul Frank Lloyd Wright, scoasa la licitatie la LAMA (Casa de licitatie modernista de la LA) in 21 februarie 2016, impreuna cu mobile si opere de arta apartinand Fundatiei BRIDGES/LARSON, executor testamentar al cuplului format din actorul Jack Edward Larson (8 feb. 1928 – 20 sep. 2015) si producatorul/directorul de film James Bridges (3 feb.1936 – 6 jun. 1993).

Ei bine, desi casa a fost vizitata de peste o mie de persoane "interesate", nici unul din doritori nu s-a calificat pentru cumparare, zice LAMA.
Adica nu au atins pretul de rezerva care e pretul minim la care vanzatorul accepta sa vanda obiectul licitat. Sau si mai simplu, nu s-au inteles la pret sau poate chiar n-au fost doritori.

Cu alte cuvinte, desi au venit o mie de gura casca sa se uite, c-asa-i la licitatie (daca eram la LA m-as fi dus si eu), nu au fost licitanti seriosi. Se speculeaza ca terenul de langa casa e cam mic si are forma neregulata (desi sunt doua loturi), ba ca mobilele nu sunt cele originale, ideea e ca o casa a unui asa mare arhitect impune restrictii de tot felul, pe langa pretul extrem de mare pe metru patrat de constructie. Cei care cumpara trebuie sa fie cu adevarat pasionati si sa mai aiba si bani multi, hihihi.

In plus, daca ai fi cumparator nu ti-ar conveni sa platesti premiul casei de licitatie care e de obicei maricel (se negociaza in jos la sume mari, dar oricat) numai ca sa apari la ziar ca vai ia uite ce smecher sunt eu mi-am cumparat casa de 3 milioane la licitatie si-am platit 150000$ premiu (minim). Cum zice insusi fondatorul casei de licitatie, cumparatorul asteapta cuminte sa se linisteasca apele. Mda, ca sa se mai linisteasca si pretul.

Lotul de mobila, vasele si alte obiecte s-au vandut deja, separat si bine, caci nu apartineau casei initial. Ca idee, setul de vase din poza (set de 6 bucati pentru 14 persoane) desenat de Wright prin anii '20 si realizat de Noritake din Japonia in 1968 s-a vandut pentru 15000$ ( estimat la 15000-20000$).
Setul de scaune "Origami lounge chair" realizat sub directia lui John Lautner dupa modelul original conceput de Wright a fost vandut cu 20000$ bucata ( estimat la 10000-15000$).

Ideea cu licitatia a fost buna pentru reclama, casa e vanduta acum de un agent imobiliar de la Sotheby's. Deci mai aveti/avem o sansa... :)

PS- Pozele sunt luate de pe situl LAMA:
https://lamodern.com/

luni, 28 martie 2016

urmaritoarea urmarita (va urma)

Pe langa pisoiul Virgule care vine sa ma vada cam o data la o saptamana si pisoiul fara nume pe care-l strig "Minou-Minou" (pisoi-pisoi) ca oricum nu-l intereseaza pe el numele meu ci mancarea de pisici sau pestele din conserva fara sare pe care o iau special pentru el, mai am un iepure de camp care vine uneori noaptea (am gasit urme in zapada si vedem multi vara), veveritele din dotare (cel putin sase cunoscute) si mai nou un raton.


Dupa felul in care-mi murdarea apa din castronul pisicilor si-l rasturna ca prostul pe cel cu mancare (dupa ce-l golea) am zis ca trebuie sa fie vreun animal mare: raton sau poate chiar sconx. Pe marmota n-am mai vazut-o de anul trecut, din cate am auzit marmota tine la distanta alte animale, deci e posibil ca ea sa se fi mutat de sub cabana.
Mai acum cateva seri il vad pe ratonul grasan langa castronul plin, mancand tacticos boabe de pisici, cu "mana". M-a vazut dincolo de fereastra, m-a privit cateva secunde bune, apoi a traversat agale strada la vecinii din fata si s-a urcat cu mare agilitate in copacul din fata casei. L-am vazut cum statea nemiscat intre doua ramuri groase. Ce naiba face asta acolo, ma intreb? M-am asezat pe fotoliu sa incerc sa deslusesc ce urzeste. Eu stateam, el statea. M-am ridicat, nescapandu-l din ochi. Cand m-am intreptat spre coltul unde dincolo de fereastra era mancarea, mi s-a parut ca se misca. Cand m-am intors spre fotoliu strabatand din nou cei trei metri de fereastra, s-a miscat iar.

Mi-a picat si mie fisa in cele din urma: bai, asta ma urmareste pe mine si probabil ca nu e prima data. Asteapta sa plec din sufragerie ca sa poata manca fara sa fie deranjat. De unde ar putea cineva sa urmareasca cel mai bine ce se intampla intr-o sufragerie luminata, printr-o fereastra larga cat peretele si inalta cat camera? Dintr-un copac asezat peste strada, exact in fata ferestrei. Ma intreb de cate ori asteapta cuminte sa stingem luminile si sa facem liniste?
P a ajuns sa ma cheme, daca e singur prin sufragerie si vede vreun prieten: "Vino ca-ti veni pisoiul" sau "Da' nu mai pui si tu niste alune la veveritele astea, nu vezi ca mai au putin si-ti bat in geam?". Asa ca daca veniti in vizita neanuntati si sunteti oameni, s-ar putea sa-mi lipseasca una-alta prin frigider, dar am intotdeauna un sac mare cu mancare de pisici, alune/seminte/si altele pentru hranit animale si pasari.

Ieri i-am vazut si pe cardinalii bleu, sunt tefeti si nevatamati, mai ramane sa vina cel rosu si cred ca suntem in formatie completa astfel incat sa declaram oficial primavara deschisa.
Au dat si florile: zambilele, brandusele, narcisele si lalelele au cativa centimetri. Le urmaresc de mult, asta daca nu cumva si ele ma urmaresc pe mine, incep sa ma astept la orice! :))))


PS: Apropo de verbul a urzi, eram convinsa ca exista in romaneste verbul a "concocta" din francezul "concocter" dar vad ca e doar in mintea mea. Salvati-ma, spuneti-mi ca exista! Macar "manigancer" stiu sigur ca nu exista, ceea ce iarasi nu e drept, caci cine altcineva ar avea mai degraba nevoie de aceste verbe dacat noi romanii?

miercuri, 16 martie 2016

Ce mai ascultam noi in concert la Montréal,

cu 15 lei beletul, cam atat cat ar trebui sa fie un pachet de tigari...

1. Sean Nicolas Savage


 2. Dylan iii (care e si pianistul/clape pentru Sean Nicolas Savage)
 https://www.youtube.com/watch?v=O8HkXsE-BlU





 3. Karneef
https://www.youtube.com/watch?v=j-wFxQ_Mp3w




Toti trei sunt canadieni, doi montréalezi, un torontois (torontez?). Personal am plecat de la spectacol cu lacrimi in ochi, iar P cu un nod in gat. E ca si cand am vazut un spectacol de muzica, unul de teatru si o performanta de arta contemporana (care e tot pe acolo), toate in acelasi timp.
Sa vezi asemenea artisti evoluand pe o scena pentru 50 de insi din care maxim zece platitori de bilete - ca restul erau prietenii lor -  cu aceeasi daruire ca si cand ar face-o pentru cateva mii, nu-i de colea.
Mergeti la spectacole! Sa salvam arta!

joi, 10 martie 2016

Richler din nou, acum cu "Solomon Gursky"

N-am apucat sa scriu despre "Solomon Gursky" a lui Mordecai Richler, desi mi-a placut foarte tare, mai ales prima jumatate in care impleteste realitati istorice ce se intind pe mai mult de un secol, cu povesti fantastice, mituri sau cu ritualuri religoase putin credibile. Partea a doua nu face decat sa dezlege unele enigme ale primei parti sau sa complice si mai mult lucrurile, pe aproximativ 350 de pagini. Daca am savurat de-a dreptul prima jumatate, a doua putea fi nitel mai scurta, cred eu.

Ceea ce mi-a placut foarte tare e ca povestea nu e ordonata cronologic, ci intr-o maniera aproape aleatorie, ca si cand autorul a pus toate intamplarile intr-o caciula si a decis sa traga la sorti ordinea prezentarii lor. Personajele principale si cele secundare isi schimba rolurile intre ele pe parcursul cartii. In plus, ele sunt fie batrane, fie tinere sau chiar nenascute de la un capitol la altul si-ti trebuie timp sa stabilesti cam pe unde se afla celelalte, prin raportare la ceea ce ti se da. Si totusi istoria curge, povestea te obliga la tinut minte si chiar sa-ti imaginezi bucatile lipsa. E un roman savuros de citit cu creionul in mana - ceea ce eu nu (mai) fac - are extrem de multe personaje pe care nu mai stiam de unde sa le iau la un moment dat.

Ca sa spun pe scurt si despre ce e vorba, un tanar scriitor ratat si devenit "oarecum alcoolic" cunoaste in copilarie familia Gursky, familie pentru care lucrase tatal sau, un poet cu oarecare succes devenit ratat la randu-i (sau mai degraba invers). Stramosul acestei familii pare sa fie un oarecare Ephraim Gursky,  talhar fugit din Anglia victoriana (sec. 19) unde devenise proscris si ajuns in regiunea arctica a Canadei impreuna cu ultima expeditie a lui John Franklin. Ultima pentru ca cele doua vase ale expeditiei impreuna cu toti membrii echipajelor, mai putin el, au disparut. Expeditia este reala, despre presupusele imprejurari ale disparitiei de la 1850 s-a scris mult si s-au facut speculatii mii ce includ canibalismul, dar nu despre asta discutam acum.

Richler gaseste un mod inedit de-a prezenta unul din personajele cheie ale cartii sale. Salvat de un trib de inuiti* nomazi (de retinut ca numele de "eschimos" e considerat peiorativ, traducandu-se ca "mancator de carne cruda"), este ridicat la rang de dumnezeu salvator si tratat in consecinta.
La despartirea de trib cu destinatia Montréal, promite sa revina peste ani cu un tanar dumnezeu si sa-i mantuiasca.
Unul din cei trei nepoti, nimeni altul decat Solomon Gursky, devine acel zeu promis si face o calatorie la cercul polar impreuna cu bunicul aflat la capatul vietii, calatorie care marcheaza atat destinul sau, cat si pe cel al familiei sale.
Povestea celor trei frati Gursky seamana extrem de tare cu cea a uneia din cele mai bogate familii de evrei montrealezi de origine ruso-romana, cunoscuti in Canada si SUA datorita comertului/contrabandei cu alcool din timpul prohibitiei. Desi autorul neaga vreo legatura intre cele doua familii, apropiati ai companiei de alcool declara ca se mira de ce autorul s-a mai omorat sa le schimbe numele.

Cum Solomon Gursky dispare intr-un presupus accident aviatic si familia se lupta pentru impartirea averii, tanarul scriitor alcoolic (fie vorba intre noi, toti beau de sting in cartea asta) devine obsedat de misteriosul Solomon cu ai carui copii devenise prieten in copilarie si care sunt usor ticniti in prezent. 
El incearca sa inteleaga soarta lui Solomon aflata la limita dintre realitate si mit. De-a lungul cartii autorul penduleaza intre cutume si ritualuri ale unei culturi fascinante si insolite cum e cea a inuitilor, elemente fantastice apartinand legendei si practici religioase de imprumut (inuitii practica un fel de iudaism adaptat situatiei).

Putin cam prea lung cum am mai zis, dar cu rasturnari de situatii inedite presarate peste elemente cunoscute din istoria Canadei, romanul lui Richler este unul din cele mai bune pe care le-am citit in ultimul timp. Cred ca-l pot pune fara probleme in top10 si datorita stilului in care e scris si al umorului acestui scriitor care personal imi e din ce in ce mai drag. Mi-a deschis apetitul pentru descoperirea obiceiurilor si a culturii populatiilor inu despre care aflasem deja cate ceva prin intermediul artei lor.

*Termenul de inuit se traduce simplu "om".

PS- Nu am pus nici-un citat, dealtfel nici nu ma gandeam ca mai scriu ceva despre Richler, am dus deja cartea la biblioteca de o saptamana si sunt aproape de finalul unei a treia carti care e total diferita de aceasta, dar destul de interesanta. Am incercat de asemenea sa nu dezvalui prea mult din intriga in cazul in care cineva vrea sa citeasca. Si credeti-ma ca merita citita!  :)



Cafea cu pisica si ceas

Asa imi prepar eu cafeaua.

luni, 7 martie 2016

Soacra-mea

o sa aiba 76 de ani luna viitoare si e bine merci, multumesc asemenea.
Azi la masa de inceput de primavara in familie ne vaitam care mai de care: eu ca ma doare un genunchi de la frig (of, of, cine m-a pus sa ma intorc din tarile calde?), cumnata-mea ca o doare un calcai, cumnatu-meu ca-l doare-n cot si-un pic mai jos. Nu radeti, chiar acolo il doare pe om si e serios, uneori durerea coboara spre articulatia mainii. P nu se vaita de felul lui in public, doar in privat, e un decent.

Dupa ce ne-am plans noi pret de-un aperitiv si ne-am pus unii altora diagnosticele care ne-au trecut prin minte cu seriozitatea unor cunoscatori, se baga si soacra-mea-n vorba, cam timid: Eu de dimineata am dat o tura sa prind doua ore pe partie, c-am zis sa mai profit un pic de iarna asta.
Mai tarziu ne intreba la ce varsta ar trebui sa se opreasca din schiat, ca inca nu-i vine. C-a vazut ea ca se poate pana pe la 80 cel putin...
Pai de, stim si noi?...

De mentionat ca soacra-mea face schi alpin (are abonament si merge cat de des ii permite partia, chiar de doua, trei ori pe saptamana) si de doua ori pe saptamana merge la inot. Si plimba cainele de doua ori pe zi, indiferent de vreme, cate 30 de minute, ba uneori il plimba si pe-al cumnata-mii. Cand are ocazia, patineaza.

Vara se plimba doar cu bibicleta si face rollerblade, pe langa tunsul gazonului si gradina de flori. Tenis nu mai joaca, gaseste greu tovarasi de varsta ei.

Aaa, se duce si la biserica, acolo are/avea nu stiu ce cursuri de gimnastica.
Sigur ca se intampla sa si cada, dar se repara, ultima data i-au pus o tija metalica prin mana, ii spunea unui american la aeroport s-o scaneze, sa vada daca-i suna incheietura. :)))
Mno, ce-ar mai fi de zis?
O fi de la faptul ca e irlandeza? Sau pana si batranetea e relativa? :)